Modus vivendi - fiului meu

mai stau pe aici cât să înveți copile că nu pe urmele mele trebuie să calci ci drum să faci exact acolo unde nu e viața ta să fie numai a ta nu caut să fii apostolul care-l urmează pe Hristos ci mai degrabă să vezi picurii de metal topit când eu am ars în viața ta ca o lumânare poemul acesta vreau să rămână mult timp aprins după ce eu voi pleca numai cuvintele nu mi se par inutile, noroc de poezie în rest în toate îmi trăiesc inutilitatea dar nu și când iubesc am ieșit demult din dantelăriile vieții fiecare an trăit nu–i decât o talpă de fier încins cu care ne netezim povestea să nu mă uiți prin degetele mele picură ploai privește spre cer și vei fi vindecat fiecare cărare pe care o calci îmi va ascunde osemintele viața nu-i străbătută de la un capăt la altul numai de dragoste atât am știut să iubesc dacă-am greșit îmi iartă necuvintele lacrima mea istovită am s-o torni în lacrima lumii stăpânul meu rămâi iar eu copilul cu sufletul smintit de vise joacă-te cu mine ține-mă de vorbă până când ploaia ne amestecă culorile până nu mai putem plânge-mpreună și-atunci Dumnezeu te va surprinde spunând ce tânără era mama mea bătrână - frumusețea ei a rămas în mine cântată de păsări de ploi calde și de macii ieșind din asfalt copile voi striga, cine-i de vină dacă se stinge lumina din sângele tău de dor s-ar putea și pe sub pietre să-mi iasă sufletul după tine