Fief

Era una din zilele acelea când te pomeneai că iubești viața. Că nu poți fără ea. Că asta fusese dintotdeauna ocupația ta favorită. Esențială. Un fel de proprietate comună devenită subit privată. „Bucata asta a mea” la care țin mai mult decât la ochii din cap. La mine. De care țin cu dinții. Și asta deloc pentru că mi s-ar fi întâmplat ceva... concret, palpabil, matematic... Un cadou scump, jumătate din împărăție, o iubire devenită instantaneu accesibilă... De fapt, nici nu-ți mai amintești de când... Nu-mi mai amintesc... Și, totuși, m-aș lua la harță cu orice amator de atentate. Pentru că, vezi?, mie-mi place – mă înfioară! – până și chipul desfigurat al ierbii, trupu-i înalt-străveziu amestecându-se-n firicelele de praf sub nemiloasa apăsare a soarelui. A nimeniului. Cine știe?, poate a vreunui gând, din orice altă parte sosit, nu din mine. Acum, în ograda clipei, când, înfrățite cu timpul, negricioase siluete ale copilăriei cară-nspre lumină săculeți transparenți cu măturicea-Maicii-Domnului. Când, într-un spate de casă, îmi spun că „Nu, nu, vara nu omoară pe nimeni!” Că eu, chiar eu, o să mă fac maaaare: o să mă regăsesc exact în colțul ăsta! Ca și cum nicio firavă pală de vânt n-ar fi umblat la rosturi. Posibil eu să fi trecut o doară un pas mai încolo, să văd de e au ba adevărat ce se tot spune prin lume... Cum toate au rămas. Cu ochii lor de lucruri bune fixându-mă. Plecându-și capul. Și pe mine învățându-mă. În această intimitate a mușchilor verzi ce păstrează, răcoroasă, taina. Lumea trece. Indiferentă. Mută. Chit că-n adâncul ei ruinat este atâta hărmălaie. Atâta zgomot. Îmi lasă mie – lacomă ce sunt! – păsările tupilate în amintire, doar semnul meu așteptând să învie.