Când realitatea bate imaginația

Acum, după atâta vreme, înțeleg cum, în tot acest timp, așteptasem, poate chiar sperasem ca un cineva să vină să mă zgâlțâie de umeri, să mă contrazică. Privindu-mă ucigaș din vârful ochilor, să-mi urle cum toate scenariile mele fuseseră fantasmagorice. Că eram o păcătoasă cu fapta cu vorba cu gândul... cu omisiunea... cu toate... mai ales cu cuvântul. Că unicul loc rezervat mie era fundul iadurilor, ăla avea să mă înghită! Că, oricât de indulgent s-ar fi găsit, în cele din urmă, vreun dumnezeu, să se fi pus luntre și punte, să-l fi făcut pă-llaltu᾿ în patru, tot nu ar fi putut să-mi ierte nici măcar prima parte, cea mai infimă, din mormanul fărădelegilor. Că vorbele mele mai ales fuseseră arma crimei (Da᾿, bine Doamne, poate aș fi încercat eu să mă disculp... îîîî... să articulez... ăsta a fost dintotdeauna un mutălău, unu d᾿ăla mute de fute..., cum să răspund eu pentru asta?! Și, mai ales, cum să-ți explic eu că niciun cuvânt, cât de căzut ar fi, nu se va putea pune vreodată cu tăcerea aia.... calculată?!)... ... acum când, în sfârșit, aveam certitudinea că nimeni, dar nimeni nu avea să mă contrazică (expirase timpul acela...), te vedeam, pentru prima oară de-adevăratelea. (Cum de fusesem atât de oarbă? Sau, proverbială, tot naivitatea mea îmi jucase feste?!). Acum când nu știu foarte exact ce simt cu privire la mine. Nu obișnuiesc să-mi fie milă. Mult mai degrabă privesc științific. Dinspre cauză spre efect. ... și te văd acum aici astfel în toată prăpastia ta, mult mai ireal în hidoșenie decât în toate scenariile mele „fantaste”.