Ca să te uit

„O vreme o s-o pe una. Ei, n-ai tu de unde să știi. Nici n-ar fi cazul. Nu are ea țâțele, nici fundul tău. De chip ce să mai aducem vorba? Una pe care am vrut mai demult... atunci, dacă îți amintești, când ne-am certat. Și am stat separați mai mult de o lună... Cum, așa de puțin!?! Ohhh, cum nu trece timpul ăsta câteodată! Ea și-a fluturat. Buzele subțiri. Subțiindu-se. Și pieptul uscat. Uscându-se. Erele de absență a imaginației. A ieșitului din comun. Denotația, la cer strigătoare, a enunțurilor în pripă încropite. În nestatornicie. Iubirea, ca un animal straniu, neavenit, suportând mutații genetice spre disoluție. Căci aci era o tigaie, una d-aia dă tefal. Dincolo (și dincolo era tot aici) se zgâiau mormane de chestii concrete: chiloți de damă tanga modele bărbătești elastice-elasticuri (Fără!) clipuri cip-uri click-uri sacul de făină cu gărgărițe și alți... „vermi ai peilor netăbăcite” – vorba lu᾿ Scriban. În sfârșit, existența asta de căcat aranjându-se deranja(n)t în formă de cifre. Dă ea. Dau eu. Do ut des! Dăm amândoi. Mai mult ea. Doar ea. Deci, și-a fluturat... O dată de două... de atâtea ori. De câte ori s-a putut! Nu era deloc o măicuță. Siguri eram sortiți! Ne întâlneam pe culoarele noastre înguste, în întunecime, habitat al speciilor care nu mai aveau loc. Să te fi uitat cu lupa, și n-ai fi observat mai nimic. Poate numai 2 reliefuri în ruină. Și ea, asemenea mie. Eu, mai ales, asemenea ei. Am fost surprins, obișnuit cu tine fiind, dar stupoarea mi-a trecut repede. Când am înțeles că mai totul se putea avea fără prea multă luptă, fără tevatură. (Doar la atâția se dăduse! Gratuit!) Și, totuși, zâmbetul ei m-a intrigat, la fel de probabil deprins cu tine fiind. Când, în locul pădurii de mesteceni, a apărut scroafa. Fără pui! La scenă deschisă, numai cu ea însăși. Cu ea însăși și urmele cangrenoase-multiple ale trecutului glorios. M-am repezit. Și-am înhățat. M-a înhățat. Scândura aia așa de generoasă în uscăciunea ei, care, ahh, doamne, ce mai știa ea să geamă! Încă o mai fac. Chel chior mut burticos nasol de 40 trecut... Mi se mai ridică. O blană la fileu. În vecinătatea grosimii simțurilor. Habar nu am nici eu cum de se întâmplă (... asta m-ar putea absolvi...?!). Și, mai ales, în ruptul capului nu pricep cum, mai limpede ca niciodată, îți aud cuvintele împlântându-se în realitate. Făcându-mă zob. De carne, hălcile mele cresc cresc cresc dintr-un pământ al cărnii, dezmoștenind sufletul. Partea de Dumnezeu din el. Negație! NEGAȚIE! Și, totuși,.. să fim serioși,... parcă tot tu te-ai dus mult prea departe!”