Simina

De fapt, era o femeie încă tânără. Suficient de frumoasă. Avea și o profesie decentă. Într-adevăr, nu una care să o salveze de marile apocalipse. Nici măcar de o răcire intempestivă a vremii. Nici atât de deziluzii. Dar... Azi și-a cumpărat în sfârșit accesoriul sexy la care visa de mult. Nu, nu ca să-l tenteze pe el! Nici pe alții! Așa ca să încerce încă o dată să se simtă femeie, mai exact să-și amintească propria condiție. De care – sinceră să fie! – a cam uitat cu totul! Și-apoi, o pereche de ciorapi negri tip plasă Laura Baldini nu e chiar așa un capăt de lume! O să-i probeze mâine. Poate... Deși ar avea timp suficient chiar acum s-o facă! Dar nu! Acum o să se limiteze la a-i privi. La a-i mirosi. La a-i pune bine. Să adoarmă cu gândul că mâine va fi un timp motivat, unul pentru care merită ACUM să existe. Deci, să fie! Să fie îngăduitoare cu sine! Iar mâine experiența se va dovedi deplină. Ea, aproape-femeie! Emoţiile îi zguduie sternul: nu e de ici-de-colo să resimţi sentimentul în toată plenitudinea lui grandioasă! Sunt cazuri în care subiecţii au cedat sub greutatea neomenescului... Şi atunci... Ea... ea o să încerce puţin... altfel... O să... o să facă un soi de repetiţie... una imaginară... Încet de tot o să se aşeze. Pe marginea patului. Ca pe marginea unui vis. Încă răvăşit de noaptea abia trecută. O noapte-de-una-singură în care şi-a permis chinul absolut, ca pe condiţie sine qua non a unei fericiri sigure. Care, ce-i drept, se lasă ea destul de aşteptată; mizează, probabil, pe masochismul constituţional omului. Dar timpul trece! Şi nu te apropie de origini... sau poate că... da,... într-un anume sens?! O să se aşeze exact în unghiul acela care îi permite să se vadă. Într-o lumină unică. Fără a risca să se risipească în anonimatul alteia. La urma urmei, viaţa este despre perpetua căutare de sine şi trebuie să fii pregătit nu întotdeauna să te (re)găseşti la superlativ absolut. O să-şi atingă pielea. Pielea ei, cu cruste şi litere. Îmbălsămată în mireasmă de levănţică şi de urzică. Pe alocuri moartă. În cântecul deşănţat al ursitoarelor neprietene cu sufletul omului... Pielea ei... Cu denivelări şi abdicări de poziţie. Cu poticniri şi intrări-căderi în trombă. Cu negi, aluniţe, vinişoare ieşite – şerpi de-a mai mare râsul! – la împerecheat. În grandioasa neputinţă! A plăcerii! A procreatului! Penurie! Toate aceste pronosticuri! Toate aceste tremurături deşucheate în frica lor, altfel hilară de-a dreptul! Într-o resemnare benevolă înţeleaptă,... doar de formă (?!), o să-şi treacă buricele degetelor peste fauna amuţită intempestiv: tigri-siberieni-anorexici, leoaică-lingându-şi-rănile, vulturul-ăsta-devenit-vegan, în imboldul ascetic de renegare a carnalului! O să suspine la gândul fermităţii de altădată. O să dea să se oprească. O să continue! Glezna subţire, gamba împachetată în amintiri de-tot-frumoase şi coapsa – poveste cu floricele de porumb sub clar de lună franţuzească! Ochii lui dezvelindu-i farmecele. În această indecenţă necesară. Într-o lume nedeposedată încă de sine însăşi. Simina va scoate oftat-cu-sânge. Sânii ei 45 + vor tresălta ca-ntr-o cândva-cântare-a-cântărilor. Piele semicatifelată şi neagră... „Nu vă uitaţi că sunt negricioasă că doar soarele m-a ars...” Tot sânii ei sunt, nu?! Ce dacă?! ... şi obrajii..., pietrele dezvelite de ape, ape năstruşnice aruncând în ceruri potop de femeie... „Frumoşi se văd obrajii tăi, aşezaţi între cercei şi gâtul tău împodobit cu şire de mărgăritare”... În sfârşit, fără de milă, neruşinată, plasa Baldini îi va încercui abdomenul... „Cât de frumoasă eşti tu, draga mea! Cât de frumoasă eşti!”... Infinitezimal, celule roşii-albăstrii vor rezona în cosmos! Sângele va curge vertiginos, din generaţie în generaţie, până în punctul acela ocult din care prima femeie ţipăăăă... „Cedrii ne sunt acoperiş sălăşluirii şi adăpost ne sunt chiparoşii....” O oglindă ingrată, doar prăfuită de vreme, ea însăşi bolnavă-în-deznădejde, îi va scoate în relief imperfecţiunile. Gheara cioburilor va lansa stigmate. Uite pomeţii ăştia! Uite fostul iris! Agenda de lucru îmbibată cu migrene şi dureri de oase. Femeia va da să se piardă. Să se sustragă realităţii. Se va aservi fantomaticului... Era grasă. Grasă şi netânără. Se lăbărţa continuu! Şi el scuipase cuvintele. El, care, între timp, bătrân-de-tot se făcuse. Bătrân şi urât! Şi nimeni nu trebuise să bage de seamă. Şi-o fi găsind pe alta?! Totul începuse într-o după-amiază de sâmbătă, aşa cum încep toate sfârşiturile... Venise cu gol-sub-tălpi şi leșin-de-moarte. Incizând fără scrupule, specia necunoscută traversase pe diagonală grădina cu gardenii. Exact centrul echilibrului Siminei. Odată decretată, starea de asediu se permanentizase. Insectele îi tocau măruntaiele. Maruntaiele şi sufletul. O cândva-femeie amâna la nesfârşit să-şi pună accesoriul acela sexy, nu ca să-l ipsitească pe el, nici pe alţii... Doar să-şi amintească de ea... odinioară... O bătrâneţe in nuce o trăgea în jos... Şi atunci, el cum s-o mai iubească?! El, care între timp, se făcuse bătrân-de-tot şi nimeni-nimeni nu observase. Un pictor s-a apropiat de interior: oglinda păstra urmele balerinei înecate.