Poezie

după

2 min lectură·8 octombrie 2020

Mediu

azi când în sfârșit mergeam

pe același drum cu o parte din mine

acaparată de simțul datoriei... cu cealaltă

atât de puțin receptivă la nimicurile anoste

fără măcar să-mi pese că un cineva ar putea observa

atentă la felul în care se așeza iarba în octombrie

măștile strâmte pe chipurile trecătorilor

azi... aș fi vrut să reîncep enunțul ce nu avea să se termine vreodată

poemul acela infinit declanșat în copilărie

atunci când oricât m-aș fi sforțat n-aș fi reușit

să-i văd capătul

pentru că vișinii mă dureau frumos

ca o apăsare jucăușă de fluturi

și timpul era șarpele bun al casei

dar eu

nu apucasem momentul acela

în care se scuturaseră crizantemele

nu prinsesem nici măcar repetiția conștinciioasă

a păsărilor de dinaintea plecării

banca din locul nostru dezertase

numai florile de cicoare își continuau turcoazul dincolo de vară

fără ca nimeni să se îngrijoreze cum avea să se soldeze inconștiența

aruncatul în neștire al culorii înainte

cum să începi ca să știi că nu te vei poticni deodată?

am cotrobăit cu înfrigurare după ceva

cu care să-mi prind părul

partea pe căzute din mine

din privirea cuiva am înțeles:

eram încă frumoasă!

n-am căutat vreo oglindă

m-am temut că niciun cuvânt

nu m-ar fi putut cuprinde.

00794

Daniela Luminita Teleoaca. “după.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/daniela-luminita-teleoaca/poezie/14150188/dupa

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.