copilărindu-mă

Ne pierdem prin „teritoriul’’ care este colonizat de puzderie de „zboruri’’, în care teluricul orizontal nu are ce căuta, ne „regăsim’’ în dimensiunea esoterică a creației la care s-au atașat vocațiile sincretice și privim cu „ochii mirați’’ cum „timpul’’ absoarbe „viața’’.

vom putea mereu păstra acea întâlnire aurorală cu lumea... Vom putea privi proaspăt ca și cum am face-o pentru prima dată. Vom avea sentimentul motivatului, implicit, al sensului. Prin acest tip de valorizare, chiar și lucrurile foarte grave își vor găsi o (anume) justificare. Cu această conștiință a necesarului, a nimic întâmplător (fortuit, fără rost / sens), am putea fi, dacă nu fericiți, măcar împăcați... Cum s-ar spune, o "completare" a stării de "copilărie" cu înțelepciunea. A te pierde constituie, măcar uneori,premisă a regăsirii...

Gânduri bune, D.