dar... spune-mi, spune-mi... pe la tine ce mai e?

''Găzduim răni'' în care huzurește suferința, căci fără ea ''timpul ar trece altfel'', mai ușor, mai calin și mai repede, vrem ca în ''habitatul'' ființei să germineze fericirea, scrisul îți este impregnat de ''învelișul'' tău ''de ploi'', ''pașii'' nesiguri prin viață și destin iau forma ''umbrelor'', ne întrebăm dacă natura noastră are ceva sacru, sfânt, sau este modelată de blestem, anateme, blasfemii și sacrilegii, care au esențe demonice.
Poezia este ''botezată'' în apa expresivității, care în cazul tău este aglutinată de profunzime.

A fost initial un ritm (cf. primele 3 versuri)..., ulterior am fost "asaltata" de un... altul, asa ca textul cu pricina s-a scris (tot!) dupa propria-i vrere! In orice caz, ideea s-a pastrat: bivalenta ploii si, in cele din urma, victoria dimensiunii pozitive a acesteia... "Sentimentul ranii", mai ales acceptarea inteleapta, cand Insasi Pasarea - entitate a Inaltului - o face fara sa pregete. Un eventual blestem se poate converti in opusul sau, in binecuvantare, si atunci, transfigurate, florile toamnei oficiaza liturghii. De fapt, totul un pretext... estetic pentru intrebarea din titlu, cu rasfrangeri in ontologic (ramane de vazut daca... el se (va)... prinde.... au ba?!).

Multumiri!