fără cuvinte

“Când plouă” și ploaia enervează, agasează prin insistența ei, te “strecori tiptil” în tine, unde ai pus sufletului “ferestre”, pentru a se primeni și a-i lumina sălașul, însă “propriile angoase” au fost prinse în “pânza de păianjen”, pentru a fi gustate de sine.
“Când toate cuvintele sunt dezmembrate”, le pui “aripi”, pentru a se strânge toate în cer, coagulându-se în înțelesuri profunde.

E unul dintre acele momente in care ai nevoie de tacere pentru a iesi din conventionalul cuvintelor si a te intoarce intr-un fel la un univers mai putin arbitrar. Poti face asta cand simti ca ele, cuvintele, au o anume mireasma, un chip, o personalitate, un... dumnezeu (ce/ care se cer cautate si prezervate). Ploaia poate oferi un astfel de context pentru experimentare launtrica, pentru intimizare. Odata cu "reinvatarea", redefinirea cuvintelor, te redescoperi pe tine insuti, poate mai putin... neintelept, din moment ce te poti accepta cu toate "lipsurile" tale. Si asa e, cum spui, parca cele de langa/ din tine capata un sens! Multumesc frumos pt oprire!