are si timpul un timp!

Au coborât împreună Dealul Academiei. Era mai și primăvara, în agonia-i spre celălalt anotimp, făcea ravagii înroșind macii, așezându-i pe te miri unde, chiar și în burta trotuarelor, unde își prindeau rădăcini poetice, doar ca să verifice atotputernicia naturii. De la el a primit primul mac, o floare atât de fragilă, de anodină, ce crește mai mult din imaginație, dar care te poate strivi cu roșul ei. Gestul lui a fost cât se poate de spontan. Erau colegi. Trăiau printre cărți, în mijlocul anxietăților albe. Erau sclavi ai sufletului, ai nevoii lui de roșu, de fragilitate, de atotputernicie, de viață... Degetele li s-au întâlnit și ăsta a rămas un exemplu pe care ea oricând l-ar putea da ca să argumenteze „secunda infinită” și, implicit, să demonteze toate teoriile negative despre relativitate. În iarba verde-verde, picurată cu roșu, timpul se prăbușea în veșnicie. Nu depindea decât de ei să-și reintre în drepturi! Dar... să mai aștepte! Are și timpul un timp!