ora (de) la care încep singurătățile

o zi ca o ciocnire frontală niciun mort mai nimeni în viață paltoane grăbite / străzi / nume confuze / ambulanțe / prea multe cuvinte... „nu am sentimente la ora aceasta nu am!” / „... nici originalitate” „la fel de bine aș putea spune da la fel de bine nu” / „nu vreau decât să mă ascund... lăsați-mă odată în pace!” un straniu monolog .... oamenii nu mai vorbesc despre ceea ce simt nici măcar n-o mai recunosc se joacă de-a viața la megaimage fidelitatea se răsplătește în cristale swarovski și alte chestii pui pariu în curând vei fi și tu unul dintre „aleși” până atunci ne împerechem pe mese masive din lemn ne păcălim că suntem împreună imediat după nicio urmă a vreunei amintiri prea recente pragmatici și altfel plecăm fiecare la treburile proprii ne conformăm punctelor de ordine ale desfășurătorului suntem oameni și oamenii privesc prin plasme uriașe se sustrag intră în liniști devastatoare rămân în afara timpului exteriorul nu mai are absolut nimic cu care să îi (a)tragă aici în cavernă fiecare dispune de fotoliul personal de propriile constituții de propriile înțelesuri ne ciocnim frontal niciun mort mai nimeni viu incorigibili ne jucăm de-a viața [aș fi vrut totuși să-ți povestesc cum se desfac mugurii în diminețile neprogramate...]