din octave în octave
a murit până la stele
clape negre, clape albe
clape dincolo de ele ...
timpul și tempoul, vrute,
nu mai rabdă să-l asculte
clape oarbe, clape surde
clape mute
în sfârșit, plouă
de la pământ la cer
și se înneacă slava zeilor ascunși
pe sub umbrele de eter
în simfonie surdă
și solidaritate-nnourată
dezlănțuitele furtuni umanoide
inundă cerul
Poteca pe care alerga se îngustase atât de mult încât picioarele goi și crăpate ale Tincăi aproape că zburau.
Pădurea Hăului.
Mai avea 10 minute de mers pâna la marginea ei când, deodată, o
și dracul are suflet...
și are aripi.. și-are vise
când, zi sau noapte,
zboară neobosit
prin universuri de sine compromise ...
Ce ironie!
o lacrimă drăcească, pentru El,
ar fi schimbat tot
ești viața ochiului meu stâng
și moartea ochiului meu drept
imagini neprivite-n tine strâng
și-aștept ...
esti ca răbdarea mâinii mele stângi
și nerăbdarea mâinii mele drepte
vis după
de ce cuvintele
și nu vântul
tălpile
de ce semnele de punctuație
și nu ecourile
trestia
de ce paragrafele
și nu râul
pielea
de ce condeie
și nu rătăciri
liniștea
ah, timpurile noastre ...!
uneori ne aruncăm în ele ca nebunii, înainte,
alteori, ne retragem în ele ca în adevărate buncăre..
...timpuri de ciocolată și ceară,
în care amintirea este diluată
ce frumos sunt
și ce minunat zâmbesc
cât de bine mă simt
și ce culoare optimistă au ochii mei...
știu, te simți jenat citind asta,
dar tu, când scapi la oglindă,
faci la fel ...sau mai
fosta biserică
și 4 clopote ...
netrase, râd si plâng
în hohote ...
satul neutru,
un fel purgatoriu de vară,
e pomană de week-end pentru neprihăniții
ce vin să-și confeseze păcatele, la
azi, amintirea despre sfârșitul lumii
e o surpriză romantică,
artă preapocaliptică
vernisată credulilor ..
Dumnezeu se reinventează inutil
în pauze publicitare,
împărțind speranțe
tu n-ai nopți
și eu n-am zile
ca să ne-amintim de noi ...
visurile noastre\'n unu
ni s-au spulberat ..în doi
jumătatea mea de stele
a căzut demult în mare
și adâncă-i,
de acolo,
bolta
cerșetoarea dintre ghilimele
nu a cerut nimic
ea doar a stat
la fel ca timpul ei ...
nu a întins mâna
pentru colțuri de pâine
și mărunțiș
ci a vrut să se regăsească
într-o altă mână ...
locuiesc cu un univers mai jos ...
spațiul meu ar avea o jumătate de fereastră închisă spre unii
și o altă jumătate deschisă spre alții ..
o repetiție de umbre l-ar însufleți,
din când în
s-a sinucis a mia poezie
nededicată ție,
pe țărmul unei urme șterse
în care mării îi este greu să se reverse ...
s-a dus, copil străin,
ca într-o rugă fără de amin...
ușor, ușor..spre
când zâmbești,
simți cum colțurile gurii
pornesc hai-hui spre ceafă
și, dacă e așa,
tremuri epicentrul
sinelui frumos.
ca să zâmbești
nu e nevoie să râzi,
ci să te dezlegi
așa!.. ai
o râmă văduvă
și-un elefant pudrat
s-au întâlnit pe poarta unei biserci de frunze
ea purta o rochie arămie,
în care se retrăsese
de mai bine de 2 ani,
iar el avea dioptrii
exact în acea
am plâns la mormântul meu
trist că am murit singur
viața și moartea se pupau pe obraji
chiar sub ochii mei
am vrut să arunc în ele cu bulgări
dar nu știam pe care o uram mai mult
sub clopotele
picioarele tale sunt lungi
ca așteptările mele,
buzele tale fierbinți
ca gândurile mele,
umerii tăi goi
ca buzunarele mele,
și întâlnirea noastră scurtă
ca mintea ta ...
cât de mult îmi doresc
să nu te cunosc
rămâi așa ..
ca un monument necunoscut
în fața caruia să uit c-ai putea fi altfel ...
în mine, inexistența ta naște tăceri
odată și odată
viața este interludiul
dintre am fost și voi fi ...
senzația de între lumi,
care mă permanentizează
realitatea, în contact cu gândurile reci,
formează un vacuum
unde visele se amână
DD