Poezie

Poporul în genunchi

2 min lectură·1 decembrie 2018

Mediu

Poporul nostru e-n genunchi, deși credința moare

Când se vrea unul ridicat, sar frații să-l doboare

Când unul s-a cam săturat de tot ce i se-ndrugă,

Sar frații să-l țină culcat, ca să rămână slugă.

Poporul nostru e-n genunchi și nu pare să-i pese

De doișpe ani, străini de neam destinul par a-i țese

De doișpe ani ne chinuim să stăm la suprafață

De doișpe ani nu mai contăm în propria-noastră viață!

Se face-acum suta de ani de când exiști, o țară,

Vândută fiind de proprii fii, lași ființa să te doară!

Acuma te sărbătoresc, nu își fac griji că mâine

Prin tot ce fac și ce gândesc, te vor lăsa-n ruine

Noi, ca popor, nu existăm pentru că-n amorțire

Din start, nu vrem, ne refuzăm o proprie gândire

Gândească alții pentru noi, trasa-ne-ar tot ei soarta

Iar noi, cuminți, să-i aprobăm lăsând deschisă poarta!

Prea i-am lăsat pe toți sa dea, sărmană țară suptă,

Ce alții dârz ți-au apărat și au murit în luptă!

Dac-ai să simțit sub pașii tai cutremurând pământul,

E semn că Ștefan și Mihai nu-și mai încap mormântul!

Poporul nostru e-n genunchi în strai de sărbătoare

Privește cum sub proprii ochi propria țară-i moare

Poporul nostru e-n genunchi nu pentru rugăciune,

Ci ca să stea cât mai umil, scuipat de Uniune!

001.205

Daniel Dobrica. “Poporul în genunchi.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/daniel-dobrica/poezie/14133834/poporul-in-genunchi

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.