Daniel Dan

Este tragic! EI ne-au dat lumina iar noi i-am uitat...Si pe EI, si pe noi. Ne-am lasat fratii si parintii sa moara pentru ceva de care am ajuns sa ne indoim. Am ajuns rai si tristi. Parca atunci, pe 22 ne-am pierdut si sufletele. Sa ne amintim sa varsam o lacrima, sa punem o floare si apoi sa ucidem raul din noi si din tara asta...

In principiu, poezia ar trebui sa reprezinte o stare, nu un fapt. E normal, inima nu poate muri decat o data, dar poti simti asta de mai multe ori in viata. Cum ar fi atunci cand nu mai esti capabil sa percepi multe din sentimentele celor din jur, cand ti-au ramas destul de putine lucruri in care sa crezi. Daca ai capacitatea asta, poti striga dupa ajutor prin ceea ce scrii, prin ceea ce creezi. Si asta este, in fond, un proces maternal, prin care dai nastere la ceva material. Moarte in inima este mai mult decat frig, este inghet in suflet.
PS: nu am pus (c), asa ca pot fi citat. Chiar ma simt flatat...Multumesc pentru aprecieri si mai ales pentru critici.

Pentru mine, ingerii au zburat din-totdeauna, nu doar de doua milenii. Si asta pentru ca ei nu sunt doar niste simple reprezentatii uman-mitologice. Ei exista, sunt printre noi. Sunt oamenii pe care ii iubim, sunt trecatorii grabiti, sunt starile noastre de gratie. Pentru ca aceste lucruri ne fac si pe noi sa ne inaltam, sa ne depasim conditia. Din pacate, ne gandim din ce in ce mai rar la lucrurile astea, de aceea uitam sa zburam. Si, Liana, crede-ma, chiar daca nu vrei, tot esti un inger!

Frumoasa trecerea ta...dincolo! Imi place ideea ta de confruntare.