Poezie
[de urletul girofarelor]
1 min lectură·
Mediu
ne-am băgat urechile în pământ cu speranța că noaptea
o să ne facă felul
dar
niciun somn nu a fost pe măsura salvării care
se apropia ca o vijelie de locul unde
am început noi să murim
bine mă
și voi nu știți cum să vă feriți de țipetele altora?
putem!
ce anume?
să ne îmbolnăvim și noi prezentul de trupuri
să zâmbim isteric de fiecare dată când medicul traversează salonul
cu o insignă de carne prinsă la guler
urlând
de aici încolo nu se mai trece cu un singur ochi închis
un pahar de țuică și o pastilă de vrut
înainte de a îmbrățișa transparentul din mințile domniilor voastre
să se întâmple!
ca un suflet de șarpe să se întâmple minunea
să ieșim din țipăt
rând pe rând să ne bucurăm libertatea din noi
și au început să iasă din camerele lor
în toiul vieții mâinile oarbe
se întindeau ca niște păsări
în formă de întrebare
girofarele țopăiau fericite
de o parte și de alta a fericirii mele care
surzise de la atâta nerăbdare
00981
0