aceasta este o scriitură de o singură persoană

știu că ți-am promis

să nu mai scriu atât de orbește despre cuvinte și arbori

pentru că deranjează pe unii care și-au atins nivelul insistenței de frunze și clorofilă

ca un extaz auto-erotic în camera cea mai nepotrivită pentru iubirea de unul singur

însă trebuie să înțelegi

nevoia mea nu este de ei ci de propria identitate

am nevoie de mine să înțeleg de ce la fiecare început de astăzi

sunt obligat să-mi postez liniștea în public

apoi să aștept cu dependență gingiile tuturor

să mă pătrundă dintr-o fericire în alta

ca și cum aș fi doar o condamnare la apreciere și încolăciri subversive la suprafața pielii

nu un om care își deschide venele de-a lungul tăios al tuturor păsărismelor

de duminică

dar mândria este doar o decapare a unei personalități comune

trebuie drenată la fiecare sfârșit de săptămână

iar pentru asta se folosește cuțitul cel mai înțelept

să intre adânc în ruginirea cărnii

dus pe gânduri rostesc cuvinte oribile chiar de la începutul cel mai stupid al lumii

mă prăvălesc dintr-o temniță în alta a sângelui

sorb cu nesaț șuvoaiele de evadări până la starea cea dintâi

când mă privesc cu atenție înăuntru

dar nu văd nimic

doar niște ziduri fericite

unde

parcă nici oamenii nu mai sunt cum trebuie

ecoul strigătelor de groază care veneau ceva mai repede înapoi

ca și cum nu s-ar fi întors din cer

ci chiar din foamea mea

când mă prefac că dorm nimeni nu își dă seama că țin un singur ochi deschis în enormitatea chipului iar de jur împrejurul irisului grămezi de nisip și apă sărată mă îndeamnă să alung toate adâncimile de serie în frânturile unor cuvinte despre absolut nimeni

nu știu câtă răbdare mai am să îți rămân și astăzi până la ultimul om

chiar nu știu