Poezie
reeducarea realității
1 min lectură·
Mediu
am avut o viață de elixir
de aici și pielea transsubțiată
până la zgomotul umbrei
în care se lovesc sfârșiturile
pâna la nebunia ochiului de sticlă
în timp ce tu
te-ai reapucat de moarte la douăzeci și șapte de ani
eu mă lăsam scuipat de toți pereții
îmi dăruiam respirația ultimului azil
de arbori fără stăpân
smulgeam sângele murdar
din trupul plin de camere
până când aerul își arunca toate venele
lihnite de bătrânețe
în nechezatul unei herghelii de ziduri
dacă s-ar putea umbla în lumea asta
fluierând pe vârfuri
nu m-aș mai frământa că amintirile mele
sunt niște epave
iar aerul tău se înșurubează în plămân
prin mâna unei înecat
pentru că marea
nu a avut niciodată o singură religie
din acest motiv îți și spun
când vei înțelege că mările
au pământ de flori
vei reuși să adormi împăcată
la sfârșitul săptămânii trecute
cineva mi-a reconstruit chipul din minute
și nici măcar nu i-am băgat de seamă
degetele
în ziua de după
când ne vom duce într-o fără de seamă
înălțime
tu îmi vei fi stea de mare
iar eu te voi privi prin ochiul
unui întreg Titanic
001.085
0