Daniel Ciolea

Mitică, uite, să mă ierte domnișoara Lory că insinuez și eu aici două vorbe către tine, așa ca doi amici ce ne știm de ani mulți. Am impresia că există totuși un nou val de poeți valoroși, chiar dacă la început de drum, dar arată deja o maturitate și o consecvență fascinantă în a îngloba ingredientul calitate în mămăliga literară. Sunt încântat că există din nou poeți/poete care mă fac să mă gândesc automatla valori de rangul unui A.Kacescu ori G.Enegal.
Lory, nu pot să nu mă alătur lui Jianu Liviu-Florian într-un recunoscător cor: \"Mulțumesc Lory, Îți mulțumesc Lory, îți mulțumesc Lory pentru tot\". Cu drag, Daniel

Obosit de căutarea
Unui loc căruia să-i spun “Acasă”,
Am ales compromisul.
Mi-am stabilit un domiciliu universal
Cu o adresă inexistentă
Fără căsuță poștală ori ferestre.
Singurul gardian de care am nevoie sunt
Două porți grele, aspre
La care nici măcar eu nu am chei.

Am construit și un drumeag de acces,
Șerpuitor printre capcane înfricoșătoare
și orașe deșerte
Ce odată erau vii, locuite de himere.

Himerele au murit demult,
Luând cu ele adierea vântului, apele curgătoare,
Soarele și Luna, codrii și cocorii.

Acum știu că ei nu vor mai reveni,
Acum că himerele s-au stins.
Dar aștept ca somnu-mi sterp
În dormitorul meu decorat în marmură gri
Să fie spulberat de vuietul încă neștiut
Al supunerii încremenitelor porți
În fața celei ce-a știut să rostească
Cuvinte magice.

O voce bărbătească din vecini se-aude:
\"Îți dau eu ție-nsurătoare, vere,
Doar vei vroi din aste paparude
De noră-n casă acum a-mi cere?!\"

Când văzu că-l prinde iute
Val năprasnic de fiori,
Pentru B-uri și-alte multe
Apelă la...morcoviori.

La ureche-ți spun doar ție,
Căci te știu mai curioasă
FȘFPSȘTPTSSS; dar să nu știe
Gloata, c-o să iasă groasă!

Bunica mea, fie iertată
Avea un har, de prepara
Din mere verzi - dopuri de vată
Și chiar bilete pentru Nottara!

Pân-acuma am scăpat
De grețuri și de migrene
Căci dulcețuri n-am mâncat
Din cele hunedorene.

Ne-ar ține ei, dar oare chiar n-ar ști
C-așa cum pâinea proaspătă dospește
Așa și-n inima celor ce odat-au fost copii
Și-n trupurile lor fierbinți, dorința crește?!

Taică dragă, stai puțin,
Povestirea eu să-ți spun: (hâc)
Fui (hâc) acasă la Păun
Și m-am zgâriat cu (hâc) gin.

La creație are spor,
Curge bine,-i dilatată.
Și odată rezolvată
Ajunge pe...monitor.

As alerga împreună cu tine prin minunatele locuri de care amintești. Chiar mi-e tare dor de ele. Dar dacă tot m-ai \"translocat\" acolo prin versuri, ce-ar fi să fugi în așa fel incât soarele să dea în...spatele tău? Nu de alta, dar să nu pici in Marea Neagră :) Ia-o către...primăvară!

Pic si eu ca musca-n ce vreti voi. Iată ce văd eu printre rânduri:
Epopee – Matrix v.0,55
Ni se înfățișează o scenă medievala, la o curte regala: O arenă plină de o pulbere fină ca sarea iodată la juma’ de kil. E de culoarea aurului insă, și e săltată când și când în văzduh de câte un bebe-ciclon.
în prim-plan, mare si fălos, se scutură un dos mare de cal negru. Rasă pură. Unduiește melancolic o coadă răsfirată - de cal, desigur - pe cât de nobilă, pe atât de supărată că se învecinează cu un cur - tot de cal - și în consecință articulează metodic si sec cu câte un plesnet semifâșâit, o muscă mai obraznică. Ceea ce vedem in prim-plan se prelungește in profunzime printr-un cal, același cal - posesorul cozii in cauză, cât și a învecinatului acesteia. Pe armăsar îl întîlnim pe knight-ul halebardier, cu zale si lance amenințătoare parcă grăind mut :\"vreau să impung ceva\". De jur imprejur - roată de curteni, meseni, tâmplari, copii de mingi, balerini, scafandri, șahiști și ale lor galerii zgomotoase, toți imaginari, căci încă spre îndreptau spre locul cu pricina. Si bonsai frumoși, multi bonsai.
Peste coiful împănat al mărețului cavaler, în depărtare o zărim în sfârșit pe nobila și grațioasa prințesă, mai tânără ca și mai gingașă ca o floare de păpădie, privind suveran de la înălțimea rangului si plenipotenței sale meritorii peste plebea (care încă tot nu sosise), spre cavalerul cel întunecat. Trăsăturile sale fine se lasă doar intuite; o privire rafinată ar prinde gingășia princiară pe care o lasă să transpară gesturile și înfățișarea sa.
Cavalerul nostru ține ceva mic în cealaltă mână, ceva ce nu se vede. Atmosfera Feng Shui creată de cântecul privighetorilor din păduricea învecinată, de susurul apei minerale în paharele mesenilor mai sus pomeniți e sfâșiată deodată de un Nokia Tune. Acum știm, ține în mâna stângă un telefon mobil, pe care tocmai primise un sms. “Teroare in Regat! Balaurul cu șapte capete a ajuns la hotare!”
Un asemenea răvaș nu poate fi ignorat, chiar dacă Meseriașul nostru nu știe dacă e întemeiat, dacă e vorba într-adevăr de balaurul respectiv ori acesta chiar există. Așadar, e hotărât să-și apere prințesa cu orice preț. Își alergă armăsarul înspumat prin păduri, munți și văi, poduri, beciuri și ape. Și nu ajunse nicăieri, căci pornise la un război care nu exista.
Balaurul nu avea nici șapte capete, nici nu pleca la luptă. Venise, da, să-i arate prințesei admirația sa, și-i aducea o floare.
Cu halebardierul cel gzelos nu s-a întâlnit niciodată în a sa viață și dacă n-or fi mâncat ceva stricat, or mai fi trăind și astăzi fericiți, pe tărâm de basm.

În așa caz, să fii pe pace
Nu va vedea și nu va ști
A căror frați de după gratii
Muiere el va deveni.

De-ar fi \"gamă\", să tot fie,
Nu contest, atunci le-ar place.
Dar, cum ai o \"gămălie\"
Sorry, man, nu ai ce-i face.

Și-aici la mine-i plin de munți,
Cât vezi în jur e plin de creste
Dar parcă totuși e ceva
Care-mi lipsește din poveste.

Bucură-te , ești dibace
Saltă, drago-n sus cât crezi
Însă ia aminte: pe ace
Dacă pici, atunci să vezi...

Ce secret tu soro tu,
S-a vorbit deja de-un an
Despre asta știe-oricine
Fie el și un puștan!

Bucură-te , ești dibace
Saltă, drago-n sus cât crezi
Însă ia aminte: pe ace
Dacă pici, atunci să vezi...

Drept e că acum m-ai prins
Ca mișel ce-mi sunt - nu ține
Sufletul in iad să-mi zvârl
Atacându-te pe tine!

Aș propune constatarea
Cu clepsidra: cine știe
Care-i susul-mi pare mie
C-a trecut măsurătoarea.