În cuibarul vremii...gropile, ce mii...

În cuibarul vremii...
(Simona Dobrescu)

în cuibarul vremii se așterne rând
de celule oarbe care plâng încet
printre nopți de vată stinse-n violet
și-adunând în țurțuri ceasurile când

fredonam speranță-n chinuit falset ;
îmi îngrop sub tâmple zilele trecând
și-mi privesc în palmă urma unui gând
rătăcit prin cute, sec și desuet;

trec tristeți cumplite pe deasupra, lent,
picurând în vene stropi subțiri de vin
și-n miofibrile, șfichiuri de curent

pe care-n tăcere vreau să le declin
iar din cartea vieții, cangrenând latent,
să întorc o filă... și să mor puțin…


gropile, ce mii...
(Daniel Bratu)

orele astrale se închid zăcând
peste garduri unde tremură la pet
sucurile nopții cu parfum secret
de tămâie stoarsă nouă peste rând

și ne-ngroapă valsul popilor încet
cu blesteme-n clopot ca de lup flămând
goale-n cimitire de-ncleștări curând
oase trec prin inimi lasă alfabet

de mă duc aiurea ca un delicvent
îmbătat de miere îmbrăcat în scrin
cât mai curg din mine litere urgent

torn cucută multă-n cerul meu puțin
poate-așa litanii vor săpa-n ciment
gropile pe care greu mi le abțin