Declarația de la Ateneu

Bine-ați rămas în sala noastră mică,

concetățeni de arte mari seduși,

vă mulțumim că ne-ați ales când, cică

în sala mare-s „Cei trei purceluși”.

Lansat-am azi revista noastră,-n fine,

un număr șaișopt foarte bogat -

noi am fi vrut la numărul ce vine,

dar nu știm cum s-ar fi interpretat.

Ar fi putut să fie o-ncântare -

poeți cu haz și-o groază de talent,

vulcani activi cu versuri sclipitoare,

satirici grei, cu spirit corpolent.

De pildă, din Humor, prea-talentatu’

maestru al umorului, Sorin

ar fi venit din plin, de-acceleratu’,

nu-ntârzia cu-o oră mai puțin.

Ar fi adus cu el folkiștii-n floare,

cu voci de tunet, gâturi de granit,

sculptate-n vin ca munții de izvoare,

privighetori cu trilul nesfârșit.

Vajoga Vili, magul, pe-o baghetă,

cu versu-n vânt, s-ar fi întruchipat,

dar l-a răpus o… fără etichetă,

rebelă gripă-n nu știu care pat.

Jean Toderașcu, doldora de poante,

v-ar fi sedus cu versurile lui,

de n-ar fi fost răpit de trei bacante,

și dispărut pe-aproape de Vaslui.

Frențescu, șugubățul cel ferice,

v-ar fi-ncântat cu stilul lui subtil,

de n-ar fi stat să mai citească Nietzche,

de pe-un afiș, în piață la Chiril.

Arbitrul eleganței, chiar, Petrone,

ar fi făcut spectacol eclatant,

dar se-antrenează, printre primadone,

pentr-un concurs de mega-ceai dansant.

Și noi, de-aici, am fi putut mai bine

să scriem, să cântăm, să vă… acum

de pildă eu, din versurile-mi fine

v-aș fi putut citi înc-un volum.

Maestrul DIG ar fi putut, o droaie

să vă interpreteze, magistral -

un monolog din Hamlet, fără foaie,

precum și Richard Leu’, fără cal.

Ichim ar fi putut să vă recite

și o balanță-n iambul săltăreț,

iar Peiu, un atlas cu nesfârșite

călătorii prin margini de județ.

Și-Orșivschi Cătălina, bunăoară,

ar fi putut citi un convolut

de versuri trăsnet, dacă de cu seară

nu l-ar cam fi, în geanta ei, pierdut.

Rodean Rodica, însăși, printre rânduri

ar fi putut să zică de deochi

celor pozați dormind sau stând pe gânduri

și leșinați de blitz-ul ei în ochi.

Boboc ar fi putut să dea cu zaru’

din punctele primite pe talon

și-n dans, cu doamna doamnelor, Scorțaru,

să facă tumbe-n aere, sincron.

Nici nu mai spun de harnicul Olaru,

ce-ar fi putut aici, la Ateneu,

pe toți cei strânși în sală, cu tot haru’,

să-i prea binedispună în careu.

V-ar fi făcut să râdeți chiar și Bratu,

făr’ să vă bată nici măcar cu-un crin,

de-ar fi citit mai multișor, băiatu’,

din altul, iar din el mult mai puțin.

Cred c-ar fi fost să fie-o feerie,

de-ar fi cântat doar Lungu,-n lung și-n lat,

iar noi, cei de pe scenă, sine die

fără de vorbă, l-am fi ascultat.

Ce-a fost, a fost… că, oarecum, nici mie

nu mi-a plăcut, vă rog să ne scuzați,

dar pentru tot ce-ar fi putut să fie

eu cred c-ar trebui s-aplaudați!

...

Ba,-n schimbul prea-posibilei tratații,

n-aș refuza-ndelungile ovații!

...

Și zău, nici nu discut, să vină toate

chemările la rampă repetate!

...

Degeaba strig, pot și să dau cu tunu'...

Cum? N-a rămas în sală chiar niciunu'?

* declarația (imaginară) a lui Adrian Grăjdeanu**, către poporul spectator, la finalul spectacolului susținut de Cenaclul Academia Liberă Veche Păstorel, la sala mică a Ateneului Iași, cu ocazia lansării revistei Scârț, nr. 68

** redactorul șef al revistei Scârț, moderatorul spectacolului