Poezie
Om la zid
sonet de vară-toamnă
1 min lectură·
Mediu
De unde nu știu, parcă ne lucește
jilavul ochi al toamnei la amiază,
iar câte-un fulger fotografiază
nisipul dezgolit mânăstirește.
Cum luna grea de aburi alăptează
plafonul care ziua se golește,
se-aude simfonia-n solz de pește,
cu picături și capete de rază.
Privesc pe geam, la rare siluete
ce par multiplicate-n ozalid,
șirag etern de opere complete
ascunse-n anteriul de lichid.
Se duce vara… Eu mă uit la fete,
iar tu mă pui, ca iedera, la zid.
023.212
0
Lumina reflectată-n geam lucește
Deși-i trecut cam binișor de-amiază;
Un paparazzo fotografiază
Pe-un tip bărbos și tuns mănăstirește.
La Nea Mitică mâța alăptează
Și anticariatul se golește.
Se simte-n aer vag un iz de pește
Când din vitrină se reflectă-o rază.
Se pierd pe Lăpușneanu siluete
În vânăt palid ca la ozalid
Iar la terase mesele-s complete.
Sorbind poetul halba cu lichid,
Regretă că roiesc în juru-i fete
Și nu mai e viril ca Baiazid!