Absentul continuu

Am fost plecat. La ultima ședință
n-am mai ajuns și cred c-o jale mare
cuprins-a a cenaclului* suflare,
iar mulți au plâns de-atâta suferință.

S-or fi lăsat de versuri miștocare
toți corifeii glumei cu putință
și-apoi, pe rând, cu gravă elocință,
m-o fi vorbit de bine fiecare.

- Acest poet, cred c-o fi spus, în zare,
maestrul G. Petrone, cu silință,
va face cu Parnasul cunoștință
la cum își ia el nasul la purtare.

- E-un flamboaiant pătruns de chibzuință!
o fi răspuns Bazil Vajoga tare
și-ncet, în barbă: Are gura mare,
dar dinți prea mici la câtă trebuință…

- Ba-i nărăvaș ca Pegasu-n prinsoare,
căluț de dar mai mult decât ființă!
o fi tunat, cu-aleasă cuviință,
măiastrul Bolocan din depărtare.

- E-un om și el, nu cal, cu-adeverință
de platnic bun, la bloc și literare
pretenții, nici acelea foarte clare,
o fi spus A. Grăjdean, cu-atotștiință.

Cu stele-n frunte, doamne de valoare
înaltă-n vers, din tremur de catrință,
jelitu-m-au, în cor, cu sârguință,
cedând, cred… mii de lacrime amare.

Dumitru Grumăzescu,-n dependință,
o fi rugat cinstita adunare
să-nchine o stacană celui care
n-am fost, în plină teleconferință.

Adio, deci, vă zic acum, că-mi pare,
prezent fiind, mai mult de folosință
să nu mai vin deloc, în consecință,
la cât mi-e-absența de strălucitoare…


*cenaclul societății literar - umoristice Academia Veche Păstorel