Cănutză și potopul care n-a mai venit (I)

„Doamne, care dai cu ploaie, stau la geam ca treaba tristă,
totu-i ud și se înmoaie, lumea toată-i poloistă,
de-i potop, să-mi dai de știre și-o să-ți fiu al doilea Noe,
să-ți salvez de la murire cele vii într-o canoe,

din batistă-oi face velă, din izmene steag de pace,
pixul ca pe o padelă l-oi mișca încolo-ncoace,
cărțile-n coperți de piele le-oi deschide, peste ape,
ca pe plute și pe ele pun ce-o mai putea să scape

după prima lor lectură, numa’ că îmi e cam frică
și vreau muză din natură, care-nvie și ridică,
ca să scriu la bord jurnalu’, că doar știi - eu, ca băietu’,
sunt pe val și când nu-i valu’, da’-s certat cu alfabetu’!”

Când s-a deșteptat Cănutză, nema nori, adio glugă
și-o sirenă cam bleguță-i moțăia pe-o buturugă...



(va urma)