Cănutză redivivus

N-a murit. S-a dus, oleacă. Și s-a-ntors cum a plecat -
lăcrimând cu ochi de vacă și cu mugetul umflat -
oh, ce cruntă-i fuse soarta, înșelat de farisei,
tocma’ el, la braț cu arta, cel mai mare dintre ei!

Las’ că face el pe dracu’ și îi ia la chelfănit
pe mai toți ce-n fund cu acu’ l-au și-anume izgonit -
îi va pune la perete, le va da cu fumu-n nas
de ardei iuțit că, ete, numa’ d-ăla i-a rămas.

Îi va atârna de grindă, le va-nfige pumnu-n cap,
de o … dată îi va prinde și-o să-i pună la proțap,
o să-i lase fără piele, o să-i țină într-un beci
și-o să-i chinuie cu-acele ale sale buze reci…

Deodat', se răzgândește și, rânjind feroce, scrie
nu știu ce – Doamne Ferește să nu fie-o poezie!