Cănutză (epilog I)

Și s-a dus, bietul, năcazu’, într-o zi, pe nemâncate,
l-a lovit, că aragazu’ fumega așa, în rate,
scrobul singur putrezise pe măsuța rabatată,
mâța lui și alte pisse își dădeau, a jale, roată,

în mijloc de cămăruță, pânze arse la grămadă
peste haine de chivuță, câte-o larvă retrogradă,
praf pe cărți, de o grosime cât obrazul pe suină
și pe-nscrisuri anonime, câte-o țâță de vecină…

Vai și-amar, copile toate - ale satului, firește,
cu broboade-nfiorate, mi ți-l plâng, dumnezeiește,
popa, prostul, polițaiul, toți de prin proximitate,
își revarsă-n bocet vai-ul, cu orbitele umflate...

Da’ când estul și apusu’ îl jeleau mai cu urgie,
s-a întors și ăla dusu’, de la rând, c-o butelie…