Daniel Aurelian Rădulescu

Stupefacția, are un nume anost și bizar. Nu vreun ”titlu”...doar ascunse valori impostoare Ce prezintă în fals un ”criteriu” neclar; De a decide ce-i viu, sau pe cel care moare. Nu de fizic

Mi-ntreb poporul meu, încotro vrea, quo vadis, În ce crede mai mult, la fel ca-n Dumnezeu; În machiavelic gând, minciunile de ateu?... Ori în cuvânt ca palma, ce-o strânge-n piept...

Eseu de drog în vena strânsă Înfipt -un fir de embolie, În dorul după vis, extaz- Încercat pentru prima oară... Aorta sângerând, pătrunsă, Se prăvălind în agonie, Cu capu-n soare pe

Rânduri trec huind pe stradă, Nu-i mireasă, doar alai. Vor să bei- nu să le dai... Țipă toți și fac paradă. Nunta e cu o zi înainte, Doar la țară, nu-n oraș. Toți transpiră, îs scoși din

Când prostului îi intinzi o mână, Să nu te-aștepți la recompensă; Nici cel puțin la ”Ziua bună!”... Te va-njura pentru ofensă!? Când prostului îi dai dreptate, Să nu te-aștepți să-l ai

E atât de mult predestinat, în țara ce mi-o am icoană, S-am veșnic modestia blândă întruchipată-ntr-un supliciu Mereu femeie, toată amor lângă un bărbat etern capriciu, Să-i fie floare… nu

De câte ori nu-ți vine să tot scrii ce vezi sau ce trăiești; un mult mai mult decât scenariul... și nu izbutești, ori pur și simplu nu ai darul, ori vrei să-ncepi și nu-ți revii, că iese

Ce mult mi-aș vrea, mai mult decât orice, Să știu c-o să mă știu știut un altceva, altfel De-un fost ex-Terra-om ce-ar provoca de ce Doar pentru c-ar fi fost un singular... nițel. ... În viață

Broderii în alb pur, cu umbrele declive Transfigurează spațiul pe-un ton de cer în gri Și arar se frâng, căzând în spargeri sidefii De-o vată puf, casantă, pe sol lăsând colive. În albul

E un cald imens în fundul pieptului în timid tremur Urcând pe scări de templu, acum ajuns la porțile de școală -Cea după alte școli- ce închide ciclul scrisului ce umple coală Și numai eu simt

O minge de oinist purtăm, De roșu vânăt, striuri albe. Cu ea decidem, de cântăm... Și facem bile negre... albe. Se umflă și se lasă moale, Ca s-o simțim, că o avem. Pornește singură și

E prea des moartea, omniprezență, La fiecare în parte una, Că-i ca o hidră… ca și Luna, Cu-o parte ascunsă, în decadență… … Căci e-n perpetuu anacronic, Doar ea persistă într-un etern De

Ce dor mi-e să-mi revăd vechiul oraș Fără rigoarea sticlei în metal înfiptă, Să merg de Paști și lui Chistos să-i fiu părtaș Cu alți copii... Cum mintea mă incită! Ce zile lungi erau, cât o

Minuscul pus pe-o ață-n fundă Să-nțepe sân pentr-o strigare, E-atât de mic să dea profundă O dragoste... Mai bine-i mare! Chiar de-i cu ciucuri albi curați În amestec cu-nroșiri timide, Mai

Auzisem de tânăr- pe alt meleag, nu la noi, Eu fugit nu de laș, cu curaj de mai bine- Ce curent-viitură spală o țară cu eroi... Ode tineri închină, la străbuni... fără mine. Dar nu ape murdare

E neamul iar în depieire și-i crunt de irecuperabil, Căci pierderea îi e de sine, cum pânza întinsă de-un miceliu De elite, tot pierzându-și leac, din creierul de-un imuabil Peste câmpii, păduri,

Ce vis lăuntric am mereu scânteie; Să mă pătrund în pântec de femeie Prin poarta Edenului, 'n lunecări complice... Să mă împrăștii-n milioane de alice. Visez mereu strâmtori de acolade De

Cei plecați din alt secol- nu fugiți nibelungi- Căutam doar „mai bine”; schimb la răul de- atunci... Întremare visam în dreptăți și dorințe, Auzite-n ascuns; din meleag pentru „ ființe”. În

Filament e, subțire... dă lumini de wolfram. Fină e, cum mătasea, venită din China. Scumpă-i, peste filonul de aur, în gram. Șarmu-i, Chanel natural și Ferrari-i mașina. Stilu-i, Yves St.

... deci se-nmulțește zilnic infinitate, nu mai e niciun final când deja sunt două sute de mii, de mii de miliarde de stele adunate, din o sută de mii, de mii de miliarde de galaxii -dublul

Cum oare-o fi senzația, o zi, de-a nu mai fi? Căci și nimicul este... nu s-ar mai denumi! Doar că nu este ”a fi”, este ”a nu fi”, un ”nu-i”... Absent, c-un loc și el; neant, cui te supui! Că

Aveam doar consonanța din copil, de aproape De loc natal, de câmpinean ce și-a iubit bunică, Ce mi-a descris un loc, de la Doftana în jos, de ape... Când era totul mare și nu mă-ncumetam să plec

Un tur din negru în azur, Întors în mașinal retur În istoviri de treze faste Culcate-n vise duse, caste. Un termen fix prestabilit, Tradus parcurs într-un tac-tic Bătut termen într-o

Tresaltă strada, toată o bucurie Că-i plină de reclame, bănci, De boarfe, adică haine, hălci De carne... A dispărut librărie! Și tinerii se țin de mână; ea zglobie Și el c-un colier cu