Daniel Aurelian Rădulescu

Sunt ca un scelerat, de mi-atacați popor, țară Și încep să vă blestem să pieriți în infern! Apoi mă îndârjesc, devin abil, mai ferm Și, voi sfârși sfârșindu-vă… Că mor numai ca fiară! Sunt

Am teama veșnică; aceea de a nu fi urât la moarte Căci este ultima mea poză în anticamera retinei Cu negrul ce se-ncepe-n ciclul ce definitiv mă va desparte De mine însumi, trup și gând, făr-a mai

De fructul n-ar fi delicios, sămânța nu s-ar răspândi, N-ar fi consum de pulpă, de cărnos, nici gust n-ar fi. S-ar veșteji poamele-n pom și vrejii s-ar usca, sterili, Nici nu s-ar ști sătulul

Ce pun mai întâi, cu literă mare? ”Tu”, cu siguranță și nu mint... că m-am pus la încercare și eu, de unul singur, n-am nicio importanță... și sunt tot derivații, antonime legate, precum

Nu mai poți lenevi Dimineți nesfârșite. Triluri, mii, fericite Inimi fac mai zglobii... De culoare argintie... Strălucește, cristal Geamul estic; fundal Al naturii ce învie. Casa-e plină

Am neam ciudat, popor viclean, nu e din zona temperată, E mai curând de om un regn, de fiară, ființă blestemată, Că își scoate nici când nu te-aștepți varani, pume, șacali, hiene, Veninoși șerpi,

Cascade, clepsidrei îmi mătură timp -Mi-e frică de golul, ce cască, ce-i dus- Nu pot s-o întorc, n-am statut de Olimp... Mă trec oră, zi, lună, an, spre apus. Ce straniu mi-e gândul, perfid, de

Pe plaja vieții mă plimbam, Mă ardea nisipul la picioare... În suflet tot copil eram Și mintea-mi caldă, de la soare. Nu era țărm, pentru visare... Cu ochii în mare mă pierdeam. Zburam cu

Mereu mi-am dorit fericirea, mereu, și-am luptat s-o câștig pe vecie, dar chiar de-am strigat-o o viață, e greu... n-o să vie. Mereu mi-am dorit să n-am lipsuri, mereu, și-am muncit mult o

Am tras de remontor să mișc limbile cadranului și m-am pomenit c-am pierdut noțiunea timpului, după care am mâncat bine și intrând într-o letargie încet, încet picotind, am adormit de-a lungul

Când Martie se face opt, e timp de gând spre eternitate Din spira-n infinit întinsă din ochi de verticalitate Ca o cătușă strânsă sexe într'un colaj de îngemănare La fel de rond, brățări de

Dacă nu-mi scriu eu însumi trăiri, peripeții, nu voi avea-n veci plânsuri la dispătut din vii... ... că-s singurul ce-mi văd frânturi de existență când martorii-s prăpăd; s-au dus, sunt

Între... timp, adică atunci când nu mai e deloc, sau nu e afectat a ceea ce era predestinat uitării, nu se-ntâmplă nimic -și-i foarte natural- nu-i ioc; e vid de corp, de ”este”, vreo

Venea în fiecare vineri seară, \'n străjer etern de fată dragă, S-o poarte-n cluburi multe, ”fancy”... Pe cea ce i se dedicase, O păzea-nspre infinit, fecioară Cu trup și suflet, o

Dacă tot știu ce-i bine și-mi vreau mie Și tot eu fac ce-mi sunt nevoi și datorie, De ce s-aleg pe altul ce nu sunt, nu face, Și să-l plătesc, să-mi stea, pe bani... Ei drace?! Și de-l aleg, de

Mă-nebunește gândul fugii pe elipsă; Să nu scap ca-n prăpastii, în exterior de pistă, Că nu-s tribune, e negrul cel absolut și rece, Acolo unde nu mai știi... Nimic, nu se petrece! E-un straniu

Nu locurile-s sfinte, îs precum file Dintr-un album, golit de poze, chipuri, Ce c-un tapet de timp îi lipești zile, De-un calendar căzut, ca tolele din nituri. Alergi spre revederi de reverii

Banii-s înainte, ca-n curvie; Trăiește din ticăloșie! Egal i-e de câștigi sau pierzi, Căci are punga, să-i dezmierzi. Îți spune, la cât ceri, să dai, La cap cât trebuie să sai!... Pierderea-i

Încerc să fac o caldă analiză La o ceașcă rece de cafea Stând în picioare, Căci la mese nu e loc... Și mi-a luat timp să intru-n priză Să fiu și eu așișderea, Să-mi iau un aer oarecare; Să

Etiologiile-s complexe; Reies din bună anamneză Cu situări în antiteză Și multe bănuieli, diverse. Deci cauzele-s multitudini Ce doar din interogatoriu Discern neutru de notoriu Și inuit...

Nici cel puțin nu sunt inflexiuni, doar simplă-nșiruire de cuvinte ce cauți să pronunți, cum crezurile sfinte, să le transmiți valoric, în accepțiuni. Ești evident, doar pur,

Sunt un moștenitor de vechi petiții Ce în trecuturi faste se citeau Cu mintea dezgolită de ambiții Pur personale... și-altruism îmi răspundeau. M-aștern și-acum, ades, din când în când În

Mă întreb de evoluează timpul, anotimpuri, Căci se repetă într-una, ar trebui să învețe, Să fie tot mai cunoscute orele, ce vor veni cu aceleași fețe Tot pregătit, deja… eterne Rome,