Daniel Aurelian Rădulescu

Când se pune zi să răsară soare, Cum de păsări multe, multe, încântătoare Știu că ne-am trezit vise și timpane Să tânjim la zbor note diafane? Și cum de știu florile să reînflorească, Să-și

Este-ntrebat ins, azi, pe stradă și-o alta, altul, tot un tânăr, De ce în cărți era odată un Mircea, Bătrân, zis un Moș? De unde până unde micul, se zice-unui Ștefan, cel mare? Cât despre Cuza,

Ciudat cum bila se rostogolește și la început formă-și adună, apoi, de la un împlinit, rămâne parcă neschimbată, nu se tocește din frecare, poate din lustru e mai mată, din vie, albă își ia

De ce nu sunt creat la fel, \"Integrul \", dex-dicționar... De ce nu-s bunul planetar, De ce nu sunt, un eternel? Îl am în minte, drept, semeț; Avea o alură de stăpân, Esența, la superlativ,

De la un timp nu de la naștere îmi fac cont de ani, Ci mai curând din calcul de scadență Până la schimb de neuitat din existență Și uimitor suntem iar tineri... mai bălani. Și faci proiecte tot

E vară precoce pe câmpul ce-i verde, mijind Să-l calce drumeți, miei să-l pască și păsări s-adie Să-nvăluie iaz, heleșteu cu broaște și peștii plutind... Să umple pe lume-n mohor, să zboare pufind

Te beau cu fiecare picătură a zilelor vărsate Ce-o lume a adunat în calendar de oceane Din tot, ce lacrimi bucuriile au spălat idile de arcane, Încătușând iubirile jurate-n veșnicii de

E peste durere regretul tacit Când nu mai poți plânge din corpul secat Și mâine dispare din timpul mâncat, Pierit de la masa cu blatul zdrobit... Că nu mai dă locul la coate să pui, Nici gândul

Lovește raza caldă în solul primitor Și ușurează trupuri, într-o evaporare, Ce înalță gând pedestru în zborul spre visare, Iar brațe, face aripi… pe suflet, blândul sor. Pas, decolează parcă

Ca eu să te cunosc, mai întâi trebuie să-ți efleurez privirea, apoi să-ți tulbur mintea ca un mosc, să mă primești în gând, gândirea, să iau un loc în suflet, să-ți ating într-un tot tremur

Nu pot să cânt pe codrul Ce n-am simțit aproape, Vecin de unde am zborul... Un pâlc de două ape. ... Și l-am copilărit În veșnice urcușuri Pe Ciobul povârnit... M-am dat pe

Sunt prelungit de azi definitiv în timp, sunt sfertul moștenit întruchipat într-un ecran cu hașurări de emotiv citit din pântec de copil iubit într-un halou, precum un nimb; un ecou-grafic...

De-un timp, se cere tot mai mult și tot mai des de mult se cere -în lipsa de orice apropiere- din ce-am pierdut... Ocult tumult! Suntem alături mașinal, uitați de noi, doar ”un aquis” -câștig

Cu ochii stau la geam și aștept să treci pe strada mea, Ca într-o întâmplare dintr-un basm cu zâne și minuni, Să vii să-mi cauți numărul la casă, azi, nu luni... Că-i prea târziu, începe școala,

N-am să știu, de vreodată ai dat lacrimă... în gând- la amintire din vremi, de altădată- nici când. De-ai luat timp, să-ți revezi, început de copil cu zulufii în vânt, stând desculț, c-un

Sunt tremur, în valvule-n cord, de semnale Citite din cânt îngeresc în corale Și nu mor d-extazul morfinic de cântec Ce-mi zguduie corpul, din creier în pântec. Îs o strună ciupită din

Ce fericiți suntem de soartă c-am prins democrația, ne-a bătut la poartă în România și-am deschis, fără să fi cunoscut-o; era ceva demult promis, ce bieții noștri n-au avut-o... niște amărâți

Din lanul dac, grânar știut de-un continent, Bătut în lung și-n lat de vechi, sau noi batoze, S-a-ales neam de boabe, în pâini hrănind ardent Cinstită muncă, sârg, minți noi, metamorfoze. S-au

Sunt o prăbușire, Copleșit de draguri Zămislind iubire Cum florile-n faguri. Mă aplec umil Să-ți port talpa vrută Cum, cu sârg, pistil Din polen se-nfruptă. Am de-acum ușor Sufletul,

Pe Via sumbră întunecată Din vechi Imperi’ cu iz Roman, Plecată neaoș din țăran, Era de cart frumoasă fată. Fugise de noroi și vise, Crezuse în vorbe de țigan, Nici nu știa unde

Dați la copii o pâine Și-i îngrijiți un pic... Nu or crește din nimic, Din trai de azi pe mâine ! Încălțații pe copii Căci își tocesc picioare... N-au ‚naltul să mai zboare Și-s mici, în

Vă spun din proprie experiență -Ce-am câștigat c-onoare și cu chin- Că-n țara, unde-am-nceput o existență, Îmi este spre rușine, strâmb destin. E-acolo, unde de vorbesc, sunt înjurat, Chiar de

O duc rău de la o vreme, mă plouă pe suflet, mă ninge pe inima-n scâncet, mă brăzdându-mă-n hău de singurătate, blesteme... Și-mi caut vina, am ochii întorși în orbite și-n negru, nu văd

De ce vindem doar spațiu, nu și timp -Negând suprema necunoaștere-a enigmei De-un Univers ce-l dibuim cotrobăind- Înlănțuit-mărgele de-ani lumină-n infinitul migmei. Lipsiți de simțuri, ce le