Daniel Aurelian Rădulescu

Sufăr cu timpul, cu care nu mă înțeleg, Pentru că numai eu dau, iar el ia Și, mă induce în eroare, căci tot el, zice, pune la întreg, Iar de la mine tot se scade, pretinzând că doar el dă

De ”viul” ca să fie, să ”existe” în timp... și spațiul să ocupe, este cu chinul nesfârșit să-și treacă ”eu” de-o zi pe alta, se consumând în energii doar să se țină a nu se rupe... deci nu ”știe”

Ce-ai vrea să-ți spun mereu la nesfârșit să-ți placă Să stai cu gând pierdut în coate pe birou Să nu mai vezi nimic, să n-auzi... Eu ecou Să-ți fiu de chip, de gesturi, prietenul de joacă? Ce

Când nu mai e dorința, în sine, egoistă Și nici privitul scoarței în sclipire, Atunci, târziu, doar dragoste există Într-un profund... esență de iubire. Când nu mai ai nevoie în spusul de

În primul rând, este simbolul Eteric, diafanul, e dorința, Apoi e material, adică ființa; Doar EA, le poate combina, își joacă rolul. E-n gesturi, cu mișcări unduietoare... Cu șarmul de

Cât evident e că Pământul e atât de mare și, de mic, Când întâlnești sau vezi imagini cu chipuri asemănătoare Atât de mult, indiferent de locul unde stau… culoare Și, trup și gesturi sunt asemeni,

E ziua mea de-ncepător, ca-ntotdeauna; tot mi se spune, de-altul, ce să fac, debusolat, mai rău decât în prima zi de viață, de când zac, când nici nu mă știam de c-aș fi existat și tocmai

De plânsetul ne curge în lacrimi suferință Și dor e-o stoarcere de minte pân’ la cord, Iubirea-i, peste orice înțeles, sublim acord C-un sine, amarnic dăruind orice putință. Dacă răbdarea

Am tot mai mult convingerea că poezia-i demodată, uitată-n superficial ca și cum ei, ăi, autorii, ar fi un fel de nimeni, ori neisprăviți, niște bieți versificatori idealiști, fără de

De ce cu atâta ușurință spunem mor -Tratând și drama-n superficial- Ne păcălind; luând muribundul în ușor, Crezând că-l vindecăm cu teatral? De ce cu atâta ușurință ne urâm -Uitând de

Zile, zile fugare la rând Avute, trecute mergând... Nopți și iar nopți tot visând... Pierdute, nestând, mă culcând. Ore și ore muncind Avute, vândute, servind... Crezând câștigate...

Dacă iubirea este-n aer, că altfel n-are un’ să fie, cum poate ea, așa cum ploaie în picuri, ce udă pe alese, cum poate să nu crească în toți, de atât ocean, imensa sursă, cum de nu-i vie,

Ramuri în verde. Crengi în lăstar. ”Ra”ze în dezmierde... Florile-n dar. Cer în albastre arome în simț. Muguri în glastre. Inimă-n zimț. Spirit... în joc vânt în zefir. Pui... în

Încerc să sparg din capete pătrate Se crezând fiecare-n rol C-o demnitate Peste-un spațiu gol... Titulatură parcă de-o antichitate De sacrificii Cu mișcări deja prestabilite, Fără

Atât hazard de neștiut ne este-n Univers Că un fir de frică-mi trece mijloc de coloană Tot mă gândind c-alerg pe-o bulă-n goană Și poate derapa din ronduri, fără de revers. Mă-ncearcă

Am inima-ncolțită-n rupte vene și artere Și-mi curge-o lavă caldă; în erupție Sunt preambul către-un nu știu, plin de mistere În sentința... pentr-o așteptată execuție. Îmi curge corpul, tot

Chiar nu v-ați săturat s-alegeți bunul rău din ce-i mai rău Și nu vedeți că tot ce-i de jur-împrejur e numai nulitate, Aleasă precum spuma de la supă?... Ce s-aruncă, zău!... Chiar așa crunt tot

Vă creșteți copii din furat Și nu aveți prejudecată. Nu știți, că-i lucru necurat, Că veți plăti, odat’ și-odată. Îi creșteți, într-o nesimțire; Ce văd, vor face, fac, la fel. Totul se

Parcă am tot neamul în război… Așa-o fi fost când nu eram, Sau gând făceau unul din doi Ai mei, ce m-au tot plâns, duream. Căci neamul meu se împuținează De atât fugit pe alte fronturi, Unde

M-am pierdut azi o zi-n imagini pe facebook Așa când rar te-nalți cu suflet altissimo... M-anin cu drag de-o poză de-al meu un mic Massimo, Fragilul fiicei ce-am, născut suav de ”look”. Și nu e

Cât n-ai pierdut părinți, bunici, Ești răsfățat încă de soartă; Singurătăți nu-ți bat la poartă... Întreg ești încă tot, pe aici... Nu știi ce-i încă suferință, Când plaga, altora o credeai...

Îmi pierd privirea pe profilul tău; M-agăț de buze-n maci de rouă Și-ntrezăresc mari picuri, căci din gene-ți plouă Și n-am nicio putere să opresc din rău. Mă strâng în mine, am nod în

Plutesc alienat de-alcoolul pur d-endomorfină, desemnat să mă conjur la disciplină... ... și mi-e indiferent tot ce se-ntâmplă, îs hotărât să nu fiu coerent chiar de-am pistol la

... am dreptate?... stau singur câteodată chiar de nu-s... și-ascult în juru-mi; parc-aș vrea să fiu măcar parola, să fac parte din duhul străin mie, împărtășit în strigăte de