Daniel Aurelian Rădulescu

Reții, când îmi erai iubită -Nu te aveam, erai cu altul- Făcusei zilnica-mi ispită; Erai soție, eu amantul? Revezi, cotloane unde-ascunși Și plini de patimi revărsate Ne căutam,

Mă joc de-un timp și eu de-a v-ați ascunselea în travestiul snob și reguli nu respect, tot mulțumit de mine; un prospect într-una, chiar de-s circumspect, ce nicidecum nu mă simt,... un hai-hui

Au zburat, iar, filele scrise din timpul meu, în semne, Când ai trecut un gând, scăpat relaș, picur de-o clipă, Într-un alizeu dezlănțuit din strâns de piept, pesemne Evadând din semnele marcate,

Ce simplu-i peisajul lumii; doar câteva culori perene de-albastru, verde, cafeniu și gri, că-n rest liliachiu e doar frugal în flori, petunii, cum roșu-i când se sparg din vene și vinețiu e nor

Cum s-o plăti, cum oare, necesitatea, stare de-a fi cinstiți normali, când alții-s criminali și mame, tați, copii stau nopți pe străzi, veghii la bunul plac de-un monstru incult, cu-averea-i

Băi, țara vă-i ca și vândută Și prime luați de murături Toți ce-i cu palma nebătută, Manifestanți... de înjurături! Băi, țara-i toată o hârtoapă Și porcul vi-l tăiați din primă, Orbi vă

Dragostea mea, te-aștept să-mi faci un semn Că nu mai dorm, că tu-mi erai un vis Și zilele te-aștept îngenunchiat, nedemn Că te-am lăsat să pleci... Inel nu ți-am promis! Iubita mea, nu mai

Am parcă evitat tragismul să nu-mi inspire an ce-ncepe, Să nu mă năpustesc cu suflet rănit, să-i caut oblojiri Cu leacuri noi de vorbe goale l-atâtea plinuri de-amintiri Copilărești, vizionante

Cât de la fel suntem, e atât de straniu; atâta de identici pe bucăți, făcuți, făcute, doar un detaliu ne desparte, în craniu; hormon un pic, ceva-n adaus, lipsă... slute. În rest păr scurt, sau

Trăiesc coșmar premonitoriu; Ce va fi după, post Băsescu? Ce-ar linge ăi lu’ Voiculescu... Și Antenele-i văd viitoru’? Cum oare schizofreni de ospiciu Ce întorc mintea masochistic Crezând

Am trecut astăzi iar pe-unde m-am născut; Fugar, pe lângă casă și am un nod în gât... S-au prăvălit pe sufletul ce-l am, ce-i numai unul, Talazuri de-amintiri torente, cu duiumul. Că am așa cum

Vă chem către suprema rațiune Să vă lăsați de oarba vanitate, Să fiți faptul ce sunteți, națiune Ne împărțită pe vendete... Integritate. Vă chem unirea s-o restabiliți Eliminând pe diabolici

Un cuplu se trece de mână pe stradă Cu plete lucind și scalpul de ace Și alunecă ferm legănând vis să vadă C-amorul există când lumea-i o pace. Și cuplul se închină sub vechi pirostrii, Ca

Oare primează suflet, frumusețe, Căci prima nu se vede, poate; Doar bucurie sau tristețe... Ce sunt și la dușman și frate?! Se schingiuie suflet artistic Fără vreun curs de teatru, artă Și

Se scaldă lumea-n frumusețe De chipuri, trupuri efilate De-o rasă-n pic de tinerețe Sublimă, ca o sanctitate. E plin văzduhul, fermecat De mlădieri de coapse lungi, De-obraji cu buze

Simt sarea buzelor marine Ce strâng visate amintiri De soare martor de iubiri... Îmi simt iubitele-n narine. Pășesc frugal nisip fierbinte, Mi-așez dorințe pe cearceaf... Mă-ncânt în seară

Mi-e frică să mai ies pe stradă Că-s încă-n infantilitate Știută, castă, doar de mine Păstrată cu timiditate Așa cum cânți o serenadă În ascuns, de dor, printre suspine... Am tot aceleași dragi

Chiar înainte de-nceput, cât tot e încă doar sămânță, E-o basculare de ”întâi”, de competiție acerbă De-a ” face” oul numai unul, coroana fiind o simplă jerbă Fiindcă în dramă nu e pudic, doar

E lumea prea parșivă, domnule, să știi Și cuvânt e făcut s-ascundă gândul; Că spusa de n-ar fi și s-ar citi profundul, Fațada ar fi de sticlă; nu s-ar mai perverti! Chiar singur de-ți vorbești,

Nu mai am azi un alt exemplu de umilință, De bunătate, pe un chip contemporan De atât bun simț, de-un alt, al meu samaritean, Iubindu-și țara... și alungat spre suferință! Nu știu exemplul,

Mă căutam în spatele gratiilor copilăriei și nu vedeam -de buruienile timpului ce mi-au mâncat roadele- ... nimic. Am numai coala spălăcită strâmbă din caietul de desen cu

Cred, bănuiesc, că după ce se trece puterea, plăcerea sexului, se plictisește divinitatea rău de tot de o simplă prezență, care nu mai are nevoie nici cel puțin de a fi două, deci care

Filozofie mortuară se etalează Prin simplele exemple dinspre viață; Fizicul trai se preschimbând în greață La scurt timp... celor ce-n comun visează. Inexorabilul nevrut se prevalează De-un

Moartea se-mbracă-n alb ca o mireasă Și-i toată din zăpadă-n fulgi, geroasă Își aducând din trenele-i troiene Întinse dinspre dealuri pe poiene Viforind drumurile în sulițe arzânde Tăind în