Dancu Andreea-Diana

Se întâmplă simplu și limpede. Să fim cu toții, zilnic, în rolul principal dintr-o peliculă arhaică. Viața, divina comedie a lui Dante, cu mai mult iad decât purgatoriu, mai mult purgatoriu decât

A patra lună. Consemnează sfertul de an, drumul fără întoarcere, însă instabil, undeva balansând amintirile între \'a se renunța\' și \'a se continua\'. Înrădăcinată în ploi parfumate entuziast de

În camera neagră, aparent cutii goale. Toracică și craniană, roase de viermele verzui al timpului scurs pe marginile pereților. Acoperișurile se apleacă peste mine, moi și mustrându-mă pentru

Rădăcina. M-am micșorat, cu picioarele-nfipte În prea multe lifturi, în prea multe zori. Alunec haotic, spre iad și spre nori. Mă nasc în oglindă, din cioburi lipite. Tulpina. E miez de

E persoana cu povestea încadrată în beton. Povestea acelui \"tu\" se intersectează cu a mea. Eu, ireparabil strânsă pe tine, cu clești digitale și aripi obosite. Stau dimineața cu urechea la subrațul

Ningea. Și tăcerea cu aripi de fluture se balansa, îngreuna orașul de 15 minute și pași, înzestrat pe fiecare stradă pentru nefericire. Ningea. Clipa se-ntindea peste ochi. Insista,

Nările-s pline de întuneric. Iluzionându-mă olfactiv cu portocale, identicul negru mi se revelează încă o dată. Pe sub birou, sub pat, clădiri sau ceruri de gură ori stele. Și apoi, totul e nimicul.

Femeia - Adagio. Cu aere. Aer blazat. Aer impudic. Aer dominant. Aer doritor de sufocare. Aer răutăcios. Aere de pisică, de copil, de moarte, de înviere, într-un singur mare aer. Aer supranatural.