Dana Nicoleta Popescu

în colțul roșu… în colțul albastru… am acceptat calm destinul de-a fi ring de box arhanghelii și demonii fuzionează doar la Vrubel

planând într-un nimic cu speranță de tot sau omogenizând absurd totul sau nimicul sau șifonând totul întru nimic Hermes are brațul amputat

ghicitorii în zodii au tăiat în boltă templul artiștii l-au zidit în piatră eu nu l-am găsit în mine

am visat să fac plat soarele crepuscular și pe mine discobol în răsturnare m-am aflat disc fără să-l aflu pe Miron și de ce eu

neputința desprinderii-flacără s-a schimbat în nenumărate întoarceri fără de vers fără de poezie stâncă macerată nisip în tăcere sterilă ce s-a vrut urlet

Îmi pictez ochii cu gesturi savante în verde, roz, mov, gri, argintiu albastrul s-a demodat cu gesturi savante poate că ochii mei sunt Capela mea Sixtină cert e ca altă fereastră spre lume

Ridicarea spre tine o continuă prăbușire în vid sau înlăuntrul ființei mele căutând – a câta oară? – să mă descopăr

să te port la gât negru talisman ființa ta pulsând în fiecare boabă înghețată “Would you like a whisky on the rocks?” până ce fiecare cub mi-o arde grumazul dulce ghilotină

Am nevoie să pipăi un văl pentru superba despletire de linii ce o oferă ochiului oare de ce la furia gândului mâna-mi lunecă spre schiță în aceeași imagine de draperie supremul

Când triunghiul se sfarmă tridentul are nevoie de dentist sfinții fug din triptic mai moare un mit mai uităm o perfecțiune și ne târâm împăcați mai departe

Am spart oglinda frică de inevitabila întâlnire cu chipul străin și dușman dar mi-am aflat mâinile însângerate în infinite reflectări

O amforă trebuie lăsată să tacă pentru că vocile de acum sfarmă echilibrul amintește-ți brâurile ei sunt pâraie de Styx pe care le trecem când – rar – îndrăznim să privim înăuntru amfora e

Neastâmpărate volutele gândului odihna e un blestem al neputinței blazării lipsei de imaginație corăbii-doruri se leagănă priponite între două răgazuri nu nu e timp pentru nimic nu

Voluptatea de scrisoare închisă relevând mai mult decât plicul rupt pentru că literele obligate să se scrie singure au renunțat în ultimul moment și au cerut pioase o întoarcere în

Să culegi din noroi o siluetă de dansatoare spaniolă cu castaniete dansul neavând nimic comun cu apa curată în bălți am văzut curcubeice descompuneri de culori

Ne-am plictisit de alb hai să ucidem lebede ne trebuie Păsările lui Hitchcock ele sunt negre ne satisfac din punct de vedere coloristic și sadic casele de modă se conformează trebuie să

Moartea ca o narcisă galbenă daffodil cuvântul să tacă prea mult foc prea mult aer Via Appia pavată cu perechi de coarne de inorog înțeapă tălpile melci din răni și cercuri nisip oprit în

Când ai căzut o dată – nimic din căderea lui Lucifer a lui era măcar tragică – juri că n-ai să mai alergi n-aș mai suporta încă o cădere dar picioarele o iau singure la goană dacă vă e

Am numărat lespezile în lung și-n lat pe urmă am luat-o pe diagonală oi fi altceva decât un nebun – de șah! – dar gratiile sunt prea groase plouă, plouă, plouă aș vrea să plescăi cu tălpile

Moartea ca o narcisă galbenă daffodil cuvântul să tacă prea mult foc prea mult aer Via Appia pavată cu coarne de inorog înțeapă tălpile

Poate că te-aș urî dacă n-ai curge dar cine poate să urasc-un râu? pământul însuși nu-l urăște deși îi roade malul făcută-s din țărână în țărână mă voi întoarce suntem telurici înainte de

Locul e al patimei strigând strident în genunchi lacrimile vor săpa clipă de clipă mileniu de mileniu fundația ieșind din mine îmi strâng oasele mănunchi schele pentru ziduri legate de

Ochii lor orbi priveau fix a cunoaștere minți amputate de înțelegere pentru agitația noastră pe milimetru pătrat

mult speratul loc pe scară brațul stâng amorțit de prea multă inimă cu unghiile înfipte în carnea gândurilor de ce oare viața circulă cu ușile deschise