Dana Nicoleta Popescu

printre coloanele de marmură conservând neplictisitor cercul și linia dreaptă singură coloana de carne cu tălpile pătrunzând în podea seva înghețând la rându-i tot mai devastată tot… mai…

tăcere perfectă de noapte, de lună și eterna privighetoare mută singurătate perfectă de noapte, de lună

nu-mi plac lalelele cu petale evadate din cerculețul de sârmă devin maci și se scutură trădându-și originea nu-mi plac aluziile

îmi înmuguresc degetele și tâmplele în chinuită întrebare de zaruri frunzele se sting și mă fac alta cea adevărată

Tăcere de gând catedrala lui Rodin cu sfera între palme și în vârful fiecărui deget un ochi cu lacrimi pe gene Gând de tăcere

zilele au sunet de papuci târșiți lâncezeală a clipei întinsă până se rupe și mi-e Sartre de tot

mă bântuie stafia solitară portretul ți-e oglinda Dorian Gray sorb sângerarea fiecărui pas sprijinind bolțile să nu se dărâme sub ciocanele tăcerii

autoportret de întâmpinare întâmpinarea crăiesei Rhoda nimfa fără chip ochii au zburat ca păsările să-și moaie pleoapele-aripi în apă neîncepută cicatrice în locul crinului și-am văzut că

tăcere de piațetă pustie în miezul zilei dogoare de fântână seacă cu ghizdurile crăpate strigăt de chitară sugrumată cu propriile-i corzi

glasul lui îmi săruta auzul plecat – cien años de soledad între tarde și mañana – vibra în artere a Guadalquivir inorog cu cornul rupt în țărână cânta atât de suflet

cu patimă să ne desfrunzim în cântece în clipe de răgaz ce nu vin niciodată necăutate și fiecare piele dezbrăcată de noi șerpii ce știm că fiecare piele ustură și plânge ca o coajă de

ramele golite de penitenți evacuați trebuie umplute altfel varul peretelui alb rânjește a nimic căutăm o tragedie sau un monstru – un nimic umplut cu orice e totuși ceva – n-am avut destulă

pantoful scâlciat poartă pe toc urme de paso doble ghitara spartă fără corzi despletește franjuri de lumină s-a rupt rochia roșie ca flacăra-cimitir pentru bunicile vrăjitoare gitana e

cale ferată bătută cu pasul din tunel în tunel vultur și lanțuri fără Prometeu cruce și cuie fără Isus

plouă visuri diluate cu contururi neclare speranțe sparte iluzii plesnite la cusături plecată – mereu aceeași și mereu alta – spre la fel spre altceva

păsările intrate în templu erau stimfalienele auguri nefavorabili a zis ghicitorul nu m-am putut apăra îmi tăiasem brațele copiind statuia lui Hermes

Suntem cu toții amețiți de geneză nu pentru a face ci vrându-ne demiurgi cu orice preț și privind focul apa aerul pământul fiecare în cutiuța proprie fără să știu să le amestec am plecat

Sub dușul ce plouă nisip uscat ca gândurile rătăciților în Sahara sugrumată șerpește de sarcofagul panta rhei zeul șoim schimbat în hieroglifă milostivește-te preamărite Ra și

Pietatea ogivei și arcului frânt – siguranța frângerii – neașteptata podea și la mijloc un Orgoliu în aceeași foame de gotic

coroană ofilită de garoafe roșii sprijinită de un zid prea viu nu e de plumb să-mi scârțâie a Bacovia sunt mort stau lângă vii e vânt

am strivit sub talpă ceva nu știu precis n-am avut timp decât să aud țipătul de-atunci îmi exersez vocea să am cântec de lebădă când mi-o veni sorocul

trebuie să fie între cei doi pari sârma pe care n-o pipăi cu nici unul din simțuri totuși mă taie-n două „lume! lume! veniți să-l vedeți pe marele scamator!“

măcinând precum cafeaua lecturi peste lecturi îți iese fiertura din Macbeth diferența e că ne suntem singuri otrăvitorii

teama răsfrângerii în oglindă superstiție sticla dogmă n-are nimic cu chiromanția