Poezie
Fiziologia uitării
1 min lectură·
Mediu
Mă trece timpul, parcă tot mai tare
Mă poartă-n amintiri ce nu mai sunt,
Mi-e greu să retrăiesc raze de soare
A căror umbre sfârșesc în pământ.
Sunt fructul copt al vremii de poveste
Născut târziu, în mângâieri de ploi
Am prins nuanță brusc - fără de veste -
Și-am vrut să mă impart la cifra doi.
Când ai mușcat cu poftă din culoare
Pe buze ți-am fost gust de primăvară;
Visez și-acum la clipele în care
Mă inventam sărut, lumină... seară...
Ai început să uiți. Îmi este teamă.
Mulți visători te-ndeamnă să-i urmezi,
N-am să te-opresc. Acum nu bagi de seamă
C-ai început să crezi numai ce vezi.
Voi înflori din nou, în primăvară,
Din nou albastrul va zamisli splendoarea.
Unde vei fi, femeie și fecioară,
Să-mi simți aroma dulce și savoarea
Din seva-mi nesfârșită? Prin ce locuri
Cu umbre și lumini, intercalate,
Vei rătăci - surprinsă-n alte jocuri -
Căutând iluzii, prin lumi de mult uitate?
Voi aștepta. Tu ești pământul meu!
Sămânța mea nu știe să-ncolțească
În alte soluri. Voi exista mereu
În amintiri ce au să te hrănească...
012.609
0
AG