Poezie

Înhumare

1 min lectură·18 octombrie 2004

Mediu

Pământul scrâșnește străpuns de lopată

Iar albul zăpezii se umple de foc,

Confuză, privirea îmi plânge, secată

De apa cu stropii ce cad ca-ntr-un joc.

Din brazda murdară de flăcări și scrum

Îsi face simțită prezența abisul,

Iar pieptu-mi tresare la gustul de fum

Emis de tămâia ce-și petrece proscrisul.

O slujbă bizară se propagă în ceață,

Sfidând tăceri grele - impune respect;

Cuvinte amorfe amintesc de-o viață

În care doar frigul a avut vreun efect.

Destinul e primul ce-aruncă pământul

S-acopere racla - și-ncepe să ningă,

Fulgi mari ce se ceartă cu fumul și vântul

Și nu vor să cadă mormântul s-atingă.

Un corb în văzduh zbura fără aripi

Atent la prezența tăcerii absente,

Iar pe chipuri mureau înghețatele lacrimi

Săpând adânci albii - crescânde, latente.

Dar cine e mortul? se-ntreabă asistența

În noaptea cea albă de fulgi - mai mereu;

Uimit îmi descopăr în mulțime absența

Și realizez că de fapt răposatul sunt EU...

001.377

Dan SÎRBU. “Înhumare.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/dan-sirbu/poezie/90889/inhumare

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.