Raiul

Eram în rai de un timp nedefinit. De fapt, așa cum mi-a explicat un filozof, în rai timpul nu se poate măsura, în momentul morții are loc o ieșire din timp. Și din spațiu, dar asta e altă poveste. Începusem să mă cam plictisesc. La început totul era roz. În aer pluteau arome îmbătătoare. Se auzea în surdină o muzică divină de Bach. De fapt, pentru mine era Bach. Raienii cu care am discutat se pare că auzeau fiecare altceva: Beatles, Gerswin, Nightwish… Mâncarea și băutura erau la discreție. E adevărat, senzațiile de foame și de sete nu existau. Dar nici senzația de sațietate, puteai mânca oricâte feluri și în orice ordine. În afară satisfacției, efectul băuturilor era inexistent, starea de euforie era oricum prezentă în permanență. Când îmi doream să joc șah apărea din nimic o tablă cu piesele aranjate, se apropia un alt raian și începea partida. Câștigam întotdeauna, satisfacția era garantată. Numai că odată am comentat partida cu raianul partener. Și el câștigase ! Interesante erau Muzele. Erau mai multe, specializate pe discipline artistice, domenii, subdomenii, curente. Dacă voiai să compui un sonet petrarchian, apărea muza potrivită. Și nu știu cum, fără să îți dicteze, sonetul îți venea în minte fluent, fără poticneli. Cu un conținut dens și o prozodie perfectă. Când îl terminai constatai că în jurul tău se găsesc câțiva zeci de raieni care îți aclamau măiestria. Și pe cer se mai aprindeau câteva stele în onoarea ta. Un Editor mi-a șoptit că o constelație întreagă, Ursa Mare, apăruse în urma unei tragicomedii scrise de Shakespeare. Din loc în loc erau instalate ecrane uriașe unde vedeai tot ce se întâmplă pe Pământ. Evident, raienii alegeau stadioanele, ringurile de box, cursele de formula 1… Când murea un pilot era întâmpinat în rai cu aclamații. Raienele preferau dramele sentimentale. Aveau gusturi diferite, dar pe Pământ găseai de toate, de la idile suave între adolescenți până la telenovele sângeroase. Am urmărit-o odată pe o raiană, o suspectam că alege cu predilecție scenele porno. M-am interesat, nu cumva ajunsese în rai din greșeală ? Nu, se pare că pe Pământ fusese o sfântă, murise fecioară, acum avea dreptul să vadă ce a pierdut. Nu aveai o libertate totală. Nu era propriu-zis o cenzură, dar din când în cand era necesar să ceri aprobare de la un Editor. De exemplu dacă simțeai nevoia să călărești un inorog. În cazuri extrem de rare se apela la Administrator, binecuvântat fie numele Lui. Ideile despre Pământ mi s-au schimbat pe măsură ce îmi creștea nivelul și aflam noi informații. La sosirea în rai eram convins că Pământul e centrul Universului, scopul tuturor lucrurilor. A urmat ceea ce pe moment am numit-o revelație. Pământul a fost creat pentru raieni, ca o imensă scenă de teatru. Mult mai târziu am fost avansat din stadiul de spectator. Abia atunci, când am căpătat dreptul de a interveni în destinele muritorilor, am realizat adevărul. Pământenii erau păpuși, iar raienii de nivel înalt erau păpușari. Tot ce se întâmpla pe Pământ era rezultatul unor scenarii. În funcție de nivel, aveai dreptul să controlezi destinul unui singur individ sau să provoci calamități pe scară largă, cu milioane de morți. Cum spuneam, începusem să mă cam plictisesc. Aveam nivel maxim, deja scrisesem câteva mii de volume de poezii, provocasem câteva războaie mondiale în care mă luptasem cu un raian concurent. Evident câștigasem amândoi, numărul de morți era egal în ambele tabere. Și deodată… Scena se schimbase instantaneu. Aparent peisajul era același. Dar în aer mirosea a pucioasă. Muzica de Bach dispăruse, în locul ei niște zgomote de rotopercutor îți bubuiau în urechi. Se pare că, nu se știe din ce motiv, fusesem transferat în iad. Pe rând constatai că mâncarea și băutura aveau un gust infect. Nu te îmbătai, dar aveai în permanență o senzație de cap mare, iar în gură aveai un gust de leșie. Senzație de durere propriu-zisă nu aveai, nici nu se putea. Dar indiferent ce făceai, urmarea era o umilință mai mare decât precedenta. Am jucat câteva partide de șah. Cu niște deschideri pe care nu le mai văzusem, pierdeam în permanență în două mutări. Am scris un sonet. E adevărat, fără muză, dar eram mulțumit de opera mea. Au apărut imediat câțiva care au început prin a-mi demonstra că e cel mai prost sonet scris vreodată. Ritmul șchioapătă, rimele sunt facile, ideile sunt incoerente. Au sfârșit prin a-mi declara că de fapt nu era un sonet, nici măcar o poezie, erau niște lături bune de aruncat la porci. Totul s-a incheiat cu niște hohote disprețuitoare. Unul din ei a rânjit și a arătat spre cer. O stea micuță, prima mea stea pe care o primisem în rai pentru un poem într-un vers, dispăruse. Puteai și aici să manipulezi oameni. Dar numai câte un copil. Și în absolut toate ocaziile, apăreau câțiva mai mari care îl snopeau pe al tău. Am aflat că după ce îți crește nivelul poți controla mai mulți copii, poți să organizezi bande. Un singur tip a avut nivelul atât de înalt încât a reușit să organizeze Cruciada copiilor. După un timp nedefinit… de fapt e impropriu spus, iadul e ieșit din timp. Și din spațiu. Dar mă rog, după un timp, s-a schimbat iar peisajul. Urechile îmi țiuiau de atâta liniște, dispăruse rotopercutorul și reapăruse Bach. Și mai apăruse cineva, un Editor căruia zâmbetul i se lățea de la o ureche la alta. - Bine ai re-venit ! mi se adresă. - Îmi spune cineva ce se întâmplă ? A fost o pedeapsă temporară, am greșit cu ceva? - Nu, dar începusei să te plictisești. Administratorul, binecuvântat fie numele Lui, a prevăzut și acest lucru. Și a inventat perioada de recuperare. Fără termen de comparație, fericirea nu există. Mi-am dat seama de marea înțelepciune a Adminstratorului, binecuvântat fie numele Lui, peste câteva momente. De fapt, în rai e impropriu spus momente … Pe când constatam, plin de satisfacție, că prima mea steluță reapăruse pe cer, îl văd lângă mine pe rivalul meu de pe Pământ, cel care îmi împroșca cu noroi poemele. Îl întreb: - Ce e cu tine, nu te-am mai văzut pe aici ? - Păi nici n-aveai cum, până acum am fost în iad. Dar, probabil pentru bună purtare, m-au transferat… “Bună purtare ? S-o crezi tu ! Probabil te obișnuiseși prea tare cu umilințele și acum ești în perioada de recuperare inversă” rânjesc eu în minte. Și cu o satisfacție neîntâlnită până atunci nici măcar în rai, îi spun binevoitor: - Păi hai să îți arăt imprejurimile.