Cântă CUCU-n Bucovina, partea a I-a

Pe la începutul lui septembrie am primit un telefon de la domnul Sorin Cotlarciuc, directorul festivalului de literatură umoristică de la Vama-Bucovina. Deși nutream speranța secretă să fiu invitat la festival, nu asta a fost surpriza, ci una mult mai mare și mai plăcută. Trei CUCI - membri ai Clubului Umoriștilor Constănțeni - figurau pe primele trei poziții ale clasamentului la secțiunea Poezie umoristică, în ordinea Petru Brumă, Ionuț-Daniel Țucă și Dan Norea. Cum a mai fost invitat la festival încă un CUC, Ananie Gagniuc, am hotărât să mergem cu mașina. Mai exact, Gagniuc și cu mine am hotărât cu majoritate de voturi să mergem cu mașina lui Țucă. Petru Brumă era deja în Bucovina, are lângă Vatra Dornei un apartament de vacanță. Având un loc liber în mașină, l-am luat din mers pe Mihai Frunză, președintele CUB. B vine de la Brăila. Există în România multe CU-uri - CUB, CUC, CUS... Aproape tot alfabetul. Aproape, Reșița n-are club de umor.
Și cu asta v-am introdus cele cinci personaje ale povestirii noastre. Ceea ce, pentru cei mai mulți dintre cititori, nu e suficient. Se cuvine o scurtă descriere a fiecăruia.

Ananie Gagniuc e un proaspăt sexagenar, care a renunțat la primele trei litere. Acum e doar agenar. În rest, e plin de calități. Fiind modest, susține că nu are mai mult de 120 kile. Prietenii apreciază că ar avea calități mult mai multe, cam 180 de kile. De la distanță, juri că seamănă cu un elefant. De aproape, văzându-i nasul, te convingi. Se mișcă la fel de lent, cu o excepție, gura. E atât de iute, încât îți dă replica înainte de a apuca să scoți o vorbă. Nasul și gura colaborează excelent. Când e vorba de mâncare sau de băutură, nasul dă alarma, iar gura ajunge la masă cu o oră înaintea burții.
Gagniuc este Noni pentru cei apropiați și Amiralul Umorului Românesc - prescurtat AUR - pentru ceilalți. A primit supranumele de la un alt om de AUR, Valentin Silvestru, pe vremuri președintele Asociației Umoriștilor din România. Pentru a le reaminti celorlalți cine este, din când în când își pune pe cap o caschetă de ofițer de marină.

După buletin, Petru Brumă e cel mai în vârstă. După viteza mișcărilor, e cel mai tânăr. Este în permanență agitat și plin de inițiativă. La propunerea lui am plecat spre Bucovina cu o zi mai devreme. Și nu ne-a părut rău.
Deși slab, e plin. Plin de entuziasm. Nu l-am auzit niciodată să spună “Nu am chef”. În situațiile în care nu e rost de niciunul, organizează el un chef. Cu premiul luat la Vama, putem spune că face cinste CUC-ului. Noi încă așteptăm.
Petrică își tratează numele ca pe o poreclă, adică și l-a transformat în renume. Toate volumele lui de poezii se numesc “Brumă-rele…”

Ionuț-Daniel Țucă e procuror. E atât de tânăr, încât unii din cei anchetați îi sugerează să mai descrească un pic până la stadiul de embrion. Numai în gând, că dacă i-ar auzi, Ionuț le-ar închide gura. Asta dacă nu era deja închisă, împreună cu restul.
De câte ori stăm cu toții la masă, Ionuț tace. Tace și ascultă, parcă ar face parte din SRI. Nu că n-ar avea ce spune, are replici spontane și mușcătoare. Cu o prozodie impecabilă, îți amintește că e epigramist și procuror în același timp. Are o mare calitate, știe puține bancuri și râde la toate.
Pentru epigrama românească, îmbătrânită în bune și în rele, Ionuț este de vreo șapte-opt ani o tânără speranță. Expresia îmi amintește de tinerețea mea. Proaspăt intrat la politehnică, la secția de calculatoare, toată lumea mă felicita: “Bravo, e o meserie de viitor!”. Pînă pe la 50-60 ani, tot asta auzeam. Când în sfârșit a devenit o meserie de prezent, am ieșit la pensie.

Mihai Frunză e un personaj care, stând lângă Gagniuc, sugerează expresia “Unul alb și-unul negru”. Și nu e vorba de culori, deși Mihai dă în permanență senzația de proaspăt nins, ci de greutate. Când urcă singur în lift, își ia cu el două gantere, altfel nu pleacă liftul. Pe drum, ne-a anunțat cu bucurie: “În sfârșit am trecut de 50 kilograme.” Vineri dimineața, pe munții Călimani, bătea vântul atât de tare încât a trebuit să îl ancorăm. N-am găsit alt bolovan, așa că l-am legat de Gagniuc.
Are o mustață mică, inegală, pe care o mângâie tot timpul, în speranța că îi va egaliza capetele. Zadarnic, Gaudi spunea că în natură nimic nu e simetric. Ați observant că, oricât de mici sau de mari, femeile au sânii unul mai mare decât celălalt?
Fiind prieteni pe facebook, am remarcat că i se spune Mae. L-am întrebat dacă e prescurtare de la Mihai. A mustăcit, de altfel face asta foarte des: “Când nepotul meu a început să scoată primele sunete, ai mei l-au îndemnat să-mi spună tataie. Eu le-am spus că nu-mi place, mie să îmi spună Maestre”. De aici, Mae. Glumă-glumă, dar Mae își merită supranumele. E un maestru al jocurilor rebusiste, iar în pilule și definiții aforistice, între umoriștii de la noi, este Mușatescu doi.

În sfârșit, ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, Ion Ili… ptiu!... Dan Norea. Sunt ușor de recunoscut. Am ochelari din copilărie, chelie din tinerețe, iar la maturitate am devenit un om cu greutate. Când cobor două kile sub un quintal, de bucurie beau câteva beri. Barba mi-am lăsat-o și mi-am ras-o alternativ, mai des decât m-am lăsat de fumat. De zece ani sunt statornic, atât în privința bărbii, cât și a fumatului.
În comparație cu cei de mai sus, sunt mediocru. La greutate sunt al doilea, la vin sunt al treilea, la proză mă depășește Gagniuc, la epigramă Țucă, la poezie Brumă. Când m-am întors acasă cu premiul III, ginerele meu m-a întrebat cu milă: „Și nu ți-ai dat încă demisia?” Ca să fiu și eu primul la ceva, m-am apucat de senryu. Cred că voi înființa Uniunea Românilor Scriitori de Senryu. Prescurtat URSS. Sponsor principal - Putin, că Akihito e prea departe.

Ar mai trebui menționat că, la prima întâlnire CUC, ne-au întâmpinat colegii cu aplauze și exclamații “Au venit cei patru mușchetari!” M-am gândit și eu la asta, dar n-am reușit o împărțire echitabilă a rolurilor. Gagniuc e singurul mușchetar veritabil, este cel mai potrivit pentru Athos, mare băutor, pentru Aramis, mare fustangiu și pentru Porthos, mare cât o namilă. Culmea e că el se crede D’Artagnan. Așa că am renunțat la comparații.

Drumul a decurs aproape normal. Ionuț fiind pilot și Noni copilot, am fost obligat să mă așez în spatele lui Ionuț, altfel se răsturna mașina. Dacă îi așezam pe aceeași parte, Mae și cu Ionuț cântăresc împreună cam jumătate din Noni. Așa că mi-am asumat rolul de contragreutate. În marină se numește lest.
Între Gura Humorului și Vatra Dornei, locurile natale ale lui Gagniuc, au început nostalgiile. “Pe valea aia am cules hribi. Și pe aici am cules hribi. Și pe dincolo”. A doua zi, când am urcat pe Călimani și Noni n-a recunoscut locurile, era clar pentru toată lumea: pe acolo nu creșteau hribi. Din când în când, se simțea câte un tremur în voce:”La fereastra aia vedeam zilnic în drum spre școală o fată frumoasă… Pe stânga locuia prima fată pe care am sărutat-o… Pe dreapta prima cu care…”. Ce înseamnă memoria selectivă! Dacă îl întrebi capitala Somaliei, nu ține minte. Nici dumneavoastră? Bine, vă spun eu, stați puțin… google… aha, Mogadishu!?

Odată ajunși la Neagra Șarului, Petrică Brumă și-a luat în serios datoria de gazdă. Ne-a prezentat succint apartamentul și pe urmă ne-am instalat gospodărește în bucătărie. Vin, mâncare, vin, poezie, vin… Vin întrebările.
- De ce sunt cartofii mai negri pe o parte decât pe cealaltă parte?
- Păi eu i-am pus la fiert, dar peste o oră mirosea așa frumos a cartofi prăjiți, încât a trebuit să-i întorc.



Când a venit ora de culcare, Petrică ne-a arătat în sufragerie o canapea și două fotolii extensibile și s-a retras în dormitor cu Țucă. Dormise deja în alte ocazii cu mine și cu Gagniuc și a ales răul cel mai mic. Mă rog, răul cel mai mic era indiscutabil Frunză, dar a prevalat patriotismul local.
Noni a propus să mute un fotoliu în bucătărie și să doarmă acolo, dar Mae și cu mine ne-am opus vehement. În bucătărie era vinul.
Noaptea ce a urmat a intrat în istorie alături de Noaptea Sfântului Bartolomeu, Noaptea cuțitelor lungi, Noaptea cutremurului din 1977… A fost deja descrisă în câteva texte cutremurătoare pe facebook, semnate Ananie Gagniuc și Mihai Frunză în proză, Sorin Poclitaru în versuri. Pe scurt, Noni a sforăit cumplit, iar Mae era dimineață atât de alb la față, încât îți venea să-l duci la o firmă de servicii mortuare, pentru o ultimă cosmetizare. Văzând niște crăpături în pereții sufrageriei, Brumă a hotărât în sinea lui “Eu pe ăștia nu-i mai invit niciodată!”. În ceea ce mă privește, am emis ipoteza “După ani de stat în CUC împreună cu Gagniuc, cred c-am devenit imun: am dormit tot timpul tun.” Am primit explicația pe facebook: “E ca la otravă... luată în doze mici o perioadă lungă, dă imunitate”. Nu țin minte decât un lucru, la un moment dat, Noni s-a ridicat în fund și a declamat pe un ton sforăitor: “Doamne, eu sunt amiralu’!”. Cred că avea un coșmar, se credea la Judecata de Apoi. Dar e posibil să fi zis “Doamnă”, ceea ce transformă totul într-un vis frumos.
Deși Mae a negat, nu e exclusă nici ipoteza complementară, să fi contribuit și eu la concert, ca vioara a doua. Citez din Wikipedia: “Polifonia este modalitatea de creație muzicală pe mai multe voci, fiecare reprezentând o linie melodică proprie, care realizează împreună o muzică expresivă, bine conturată.” Am căpătat bănuiala asta după noaptea următoare, când am dormit doar cu Mihai Frunză. Mi-a spus că doarme mai bine cu televizorul aprins. Când m-am trezit, vorba vine trezit, eu eram cel alb la față. A existat și un efect secundar, a doua zi le-am relatat colegilor evoluția scorului în toate cele patru semifinale de la Flushing Meadows.

Sâmbătă dimineața ne-am urcat în mașină toți cinci și am urcat pe munții Călimani. Drumul, altădată asfaltat, începea să semene tot mai mult cu unul forestier. Cu mai bine de zece ani în urmă, ducea la o exploatare de sulf și era străbătut de camioane. Acum, pe acolo e pustiu. Am oprit mai întâi la o pancartă “Parcul Național Călimani” și am făcut poze. Gagniuc se instalase pe post de atacant central, dar a trebuit să-l mult pe extremă, altfel se putea citi Parcul Național Ananie Gagniuc.



În vârf, peisajul e dezolant. Un munte de steril și o baltă de reziduuri ne amintește că în țară sunt multe Roșii Montane, nu una singură. Și concluzia vine de la sine: protestele privitoare la Roșia Montană au în primul rând o motivație economică, nu ecologică.
Vremea câinească se adăuga peisajului, astfel încât n-am zăbovit prea mult. O ploaie măruntă și deasă și un vânt care bătea cu putere din toate direcțiile ne-au convins că acolo nu puteai face nimic. Oricum te întorceai, era împotriva vântului.



Ne-am întors și am oprit abia în Vatra Dornei, unde am făcut o scurtă pauză pentru rehidratare. După care în Pojorîta am virat la dreapta spre Rarău, pe un drum proaspăt asfaltat, plin de serpentine în ac de păr. Pentru Ionuț a fost botezul focului și a făcut față cu succes. O singură dată a vrut să meargă tot înainte, dar copilotul Gagniuc l-a convins să renunțe.



După 17 km am ajuns la poalele Doamnei. Mă rog, la Pietrele Doamnei. Am studiat un pic terenul, după care tinereii noștri, Brumă și Țucă s-au avântat pe cărarea marcată și au dispărut între copaci. În timp ce fotografiam niște bolovani - vezi fotografia - primesc un telefon de la Țucă:
- Domnu’ Norea, veniți și dvs, nu e greu și nici departe.



Așa că l-am luat pe Frunză cu mine și am urcat pe cărare. Într-adevăr, în cinci minute parcă s-a deschis printre copaci o poartă spre cer. Am dat de un peisaj stâncos, cum numai în jurul Negoiului mai văzusem. Dintre stânci, Brumă și Țucă ne făceau semne veseli. Păcat de ceață, ar fi ieșit niște poze fantastice.







În sfârșit, vineri după amiază am ajuns la Vama. Impropriu spus, participanții la festival au fost cazați nu numai în comuna Vama, ci și în satele din jur, Prisaca-Dornei la sud și Molid la nord. Neavând la dispoziție un hotel unde să fim cazați cu toții, inimoșii organizatori Sorin Cotlarciuc și Ioan Mugurel Sasu ne-au repartizat la diverse pensiuni. Problema este că la orice festival, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Mă rog, cu socoteala din sat. În pensiune trebuia să fie cazate opt persoane cu două mașini. Dar una din mașini, pe numele ei Grigore Chitul, a avut un accident în drum spre Vama. Spre liniștea noastră, am aflat că doar mașina a suferit, Grigore fiind rănit numai în amorul propriu. Totuși, urmarea a fost că spre punctul unu al ordinei de zi, care avea loc peste două sate, a trebuit să mergem șase persoane în mașina lui Ionuț. Doar nu era să-l lăsăm acasă pe Nae Bunduri. Frunză a stat în brațe la Brumă sau invers, nu-mi aduc aminte cine a fost dedesupt. La întoarcere ni s-a alăturat Florin Rotaru dar, cum în niciun caz nu încăpea și el în mașină, timp de două zile am beneficiat de oferta amabilă a doamnei Carmen Veronica Steiciuc, cea mai frumoasă și talentată doamnă din județul Suceava. Apropo’ de “cea mai”, sunt în curs de a întocmi Top 10 pentru fiecare județ. Aștept oferte.
Cum spuneam, punctul unu s-a desfășurat vineri seara în sala de conferințe a pensiunii Lidana din Molid. În momentul în care s-au făcut prezentările, am constatat că avem printre noi multe personalități din toate domeniile. Erau chiar și câțiva umoriști. Încerc să enumăr din memorie. Dintre cei câțiva scriitori de toate genurile și sexele, neapărat trebuie să-l amintesc pe cunoscutul poet Horea Zilieru din Iași. Din reprezentanții media, mulți la număr, era imposibil să nu-l remarci pe Dumitru Graur. La început m-am mirat, comentatorii sportivi pot avea, cel mult, umor involuntar. Dar m-am lămurit imediat, ne-a vorbit exclusiv despre tatăl său, Alexandru Graur, care avea cu limba română o legătură mai strânsă decât mulți din sală. În enumerare nu pot sări peste interpretul umorist Constantin Tiron. De fapt nimeni nu poate sări, e singurul care îl complexează pe Ananie Gagniuc. Dintre actorii prezenți se detașa Dorel Vișan pentru care, după ce l-am ascultat în câteva rânduri, am căpătat un respect necondiționat.





S-a început cu nelipsitele speech-uri - organizatori, sponsori, invitați... Recitalul de poezie umoristică și epigramă a fost moderat de Cornel Udrea. În pauza dintre recital și momentele artistice au avut loc schimburi de replici, de reviste și de volume. Domnul Corbu a distribuit diplome aniversare “U.E.R.-25”

Sâmbătă dimineața a fost ziua diplomelor. La primărie, într-un cadru festiv, au fost înmânate premiile secțiunii de Poezie umoristică și câteva sute de alte diplome. Lângă masa prezidiului erau două doamne tinere și frumoase, îmbrăcate în costume populare, care probabil fuseseră condamnate la locul de muncă. În fișa postului scria că trebuie să ofere pe rând diplome, medalii, zâmbete și pupici tuturor persoanelor prezente, indiferent de vârstă, sex, riduri, chelie și culoarea pielii sau a părului. În timpul premierii, am aflat că una din doamne, Luminița Ignea, este colegă cu mine și cu Nelu Gârda pe un site de haiku. Drept care, la sfârșitul festivității, am făcut o poză toți trei și i-am propus “Hai-ku noi!” A acceptat cu plăcere, dar am o bănuială că oricum era invitată.
Îmi face o deosebită plăcere să reamintesc premiile secțiunii de Poezie umoristică.
I - Petru Brumă - Constanța
II - Ionuț-Daniel Țucă - Constanța
III - Dan Norea - Constanța
III - Claudiu Nicolae Șimonați - de undeva din provincie.







A urmat dezvelirea unui bust. Ananie Gagniuc, deși are oarece dificultăți de deplasare, a strâns din dinți și a mers cu noi datorită unei confuzii:
- Cum, nu era vorba de bustul lui Elis Râpeanu?
Când a aflat că e vorba de cărturarul I. G. Toma, s-a dezumflat puțin. Prea puțin, după părerea mea.
Și cu asta s-a terminat prima parte a zilei. Ne-am urcat cu toții în două autocare și am plecat spre Horodnicul de Sus, pentru partea a doua.