Nebunul de la World Trade Centre III

zambesc si numai eu simt cum se leaga vorbele nebunului de cele ale filosofului, doar ca el nu le aude pentru ca stie sigur. crede ca detine certitudinea realului. nebunul are un ritm, creierul lui conectat le retele invizibile spulbera idiotenia mintii statute de speculatii premiate ca adevaruri si care / « filosofia lasata in voia ei a avut pretentia de a inchide cunoasterea in orizontul ei: atata vreme cat exista o cunoastere superioara, asa ceva nu se putea produce, caci ea era obligata sa respecte ceea ce ignora si nu indraznea sa nege ceea ce o depasea. odata cu disparitia cunoasterii superioare, negarea ei ca stare de fapt a fost erijata in teorie, iar din aceasta eroare izvoraste toata filosofia moderna » / ne-a facut sa credem ca avem dreptul sa ne facem de cap… « negand intuitia intelectuala, metafizica nu mai e posibila »/ “zau, asta de unde ai mai scos-o? cum iti permiti sa negi o fiinta uriasa ca Descartes, care ne-a vindecat de orbire? « zau », il imita nebunul printr-o strambatura, « ajunge cu prostia. daca tot le stii pe toate, si daca filosofia ta e Dumnezeul tau, spune-mi : cine esti tu? da, da, tu asta care te uiti la mine, fuselaj de carne, creier de maimuta, spune-mi, cine esti tu »? o clipa am senzatia ca David o sa il omoare pe filozof. il tintuieste drept in ochi de la nici jumatate de pas. secunde interminabile de incordare. nu stiu ce a vazut in ochii nebunului de la W.T.C, dar l-a apucat un tremur ciudat. poate ca vazuse moartea , nu in haina ei din carti, si a inlemnit. ce ar fi putut raspunde? ca e om? ca e o fiinta planetara? ce stia cu adevarat despre el? din cimilitura asta, angrenat ca un inconstient, asemenea oricarui ganditor de rasa, putea sa iasa prin logica, putea sa evite raspunsul, caci logica e experta la asta, sau putea pur si simplu sa inventeze ceva. lipsa de smerenie a unor astfel de specimene e un adevarat monument. dar am vazut altceva : ca pleaca fruntea, ca isi ia tamplele in palme, cum ca toata minunatia lui de castel din carti de joc se naruie in fata unei intrebari la care nici o filozofie nu a raspuns vreodata cu adevarat. nebunul isi continua incantatia lui repetand mereu, mereu, inghetat parca in neantul din care venise intrebarea. deodata, filozoful se ridica de pe bancheta imbrancindu-l violent pe David si disparu din Compartiment. abia atunci am constat ca preotul plecase si el, coborase probabil la statia de dinainte. mai surprind o clipa chipul fugar al invinsului, asezat pe caldaramul statiei, cu privirea in gol. * trenul aluneca usor pe plaja insorita. pare ca dintr-o clipa in alta va taia de-a dreptul prin valuri. ne apropiem de capatul liniei. Soarle raspandeste un feng-shui favorabil inimii deschise si intreb cu glas domol: ”unde mergeti?”. ma privi cu fata uda de lacrimi (plansese probabil in ziua aceea cat pentru o ploaie de vara). tacu si intelesei raspunsul. am ramas cateva minute pe tarm sa curat din mine chi-ul negativ al acelei calatorii. in barca il gasii pe David, privind apa ca un copil ce se urca pentru prima data intr-o ambarcatiune plutitoare. glasul vaslelor tulbura cu umbre de matase intinderea de albastru asemenea hainelor mele. de fapt asta constatase el. ma privea linistit, chi-ul apei ii guverna acum fiinta, calmandu-l. cate sute de ani am mers? hm… maestrul ne astepta pe mal, deznodand mreaja de prins creveti in care se agatase un pui de delfin. David, fara sa tina cont de eticheta, sari cu picioarele in apa si, uitand de toate, se repezi la miununea lucitoare ce scancea. ”da-te la o parte, lasa-ma pe mine”. cu maini agere desprinse plasa de pe inotatoarea dorsala si luandu-l in brate, cu grija cu care tii un prunc, alerga fericit sa il redea marii. ma inclin si-l privesc nedumerit pe maestrul meu. ”da, el e, surase el. poate esti tentat sa crezi ca e nebun. da, dar asta numai pentru lumea din care a venit si care l-ar ucide, trezit fiind la adevar. ei, fiul meu, cine mai era in Compartiment?” citi din inima mea totul si se indrepta spre David ce se intorcea in pas vesel spre noi. in fata maestrului se opri blocat de un presimtamant : ”iti mai aduci aminte?” ochii maestrului incepura sa il sfredeleasca ca doua flacari de jad. ”in cadere de la etajul nouazeci m-ai strigat. ti-ai pierdut apoi cunostinta, dar am auzit si, in tine fiind, am iesit de sub muntele de moarte. David, tu ai murit. aminteste-ti!\" maestrul ramase pe nisip alaturi de el, urmarind cum desena cu degetul avioane explodand, chipuri de oameni imprastiati, moloz si vaiete, pana cand, fara sa stie, degetul lui desena un delfin, un pui de delfin, frate bun cu cel ce se zbenguia in cercuri largi aproape de tarm, chemandu-ne pe toti la joaca. Sa le fie tarana usoara. O, Doamne, lumanari, lumanari, lumanari……