Poezie
Gloria
1 min lectură·
Mediu
Mă învârt printre oameni orgolioși.
Nu sunt răi, nu sunt înfumurați.
Nu acceptă compătimirea.
Printre ei mă simt ca o vrabie rătăcită
Pe un cer stăpânit de vulturi
La traversarea deșertului:
Nu mai au hrană, setea îi arde,
Vântul le azvârle nisipul în ochi.
Nu știu încotro să mai zboare.
Dar nu plâng, nu se milogesc.
Gloria, de pildă.
Subțire ca un fir de păpădie.
Viguroasă, senină ca un gând bun.
Crește singură patru copii.
Soțul i-a căzut la frontieră
Răpus de glonțul unui zelos
Când au fugit de tiranie.
„Ce mai faci Gloria? Cum o mai duci?”
„Mulțumesc; bine.
Muncim mult dar nu ne plângem.”
Răspunde cu accentul ei din Sud,
Rămas peste timp.
Trece zâmbitoare târându-și piciorul
Rănit în aceeași încercare.
De unde au cules oamenii aceștia
Atâta tărie, atâta mândrie?
Unde stau ele în inimile lor?
Zâmbesc și învăț încă o dată.
Puterea nu înseamnă doar
Mușchii și talia oamenilor!
Dan David, Los Angeles, 10-23-2005.
001662
0