Poezie
Răcoarea
Saice
1 min lectură·
Mediu
Sunt mai bune decât mine.
Să mă vezi, totuși, trecând pe stradă, goală pușcă,
îmbibată de aerul ars- mă lasă să stau așa, sforile
nopții să fie învelișul meu, cărarea să mi-o sap
înainte cu genunchii, cu sângele, cu străveziul
dinte mușcând din pământ.
Stelele-s rămase sus, rotunjimea trupului meu
e rămasă jos, și totuși, mai buni decât mine, sunt
perișorii aceștia fini pe gât; se joacă cu ghemul
de nori încrucișați peste lună- mâinile care-i
înconjoară-s pline de condens, de respirația-ndoită
tot la a 4 trepte urcate.
Să mă vezi, apoi, sus, despuind carnea pe un os,
ținând aproape de mine orizontul daleleor lui,
ca apoi, când voi trece privirea caldă prin măduva-i,
din asta să mă unesc cu tine: piatra ta să-și intindă
pulberea colorată și-n botul cărioarei, și-n rana
din umărul tău.
[Sticlele-s înguste, și-au rezemat argintul verde,
dopul cu zimți, clipa scurtă dusă pe scurgere- sucul
portocaliu, setea; să nu mă mai vezi atât de moale, o
pastă coborând pe un disc de lemn.]
022731
0
pulberea colorată și-n botul cărioarei, și-n rana
din umărul meu,,
sau sinestezia primordială a sufletelor.
cu prietenie,