Poezie
Omizile
Anotimp-tice
1 min lectură·
Mediu
Nu ne întindem la soarele de lacrimi pe care soarele
de mare pe care soarele de pământ îl prinde în el.
Mi-am luat întâia carte pe genunchi.
Tu nu credeai că știu să citesc, pleoapa pe care o deschid
cu dinții strânși și limba articulată de ei e o întâmplare veche.
Îmi retrăiesc primele cuvinte: sufletul își află din nou
rădăcina în ele, că mă întristez; eu pot să port adevărul lui
în articulațiile mele, eu pot să ajung pe lună, nu ca Neil
nu ca Neil totuși dar ca mine. Eu pot să vin mereu
din cenușa bărcilor eu pot să mușc din orice măr fără să cad
- că sufletul , el își află mereu rădăcina în cuvinte.
Nu ne trebuie guma asta cu gust de pepene, până la soare
e doar un muc de lumină e doar o eșarfă scăpată de foc
- pentru firele ei de iarbă stau cu cartea lipită de piept.
Îmi verific coperțile să îți arăt cum pâmântul ne unește
cum noi ne iubim încă din întâia lui sămânță.
032.568
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Dafina David
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 176
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 16
- Actualizat
Cum sa citezi
Dafina David. “Omizile.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/dafina-david/poezie/1790563/omizileComentarii (3)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
de reținut și finalul.
frumos.
cu stimă, Cornel Ștefan Ghica