Muzica

Trăiesc printre visuri frânte Ale unor oameni numiți Prieteni,familie,cunoscuți, necunoscuți, Și toate mă înconjoară Și vor să mă frângă Și pe mine. De ce atâta frângere de culori în lume? Se frâng albaștri și verzi și negri și căprui, iar sângele lacrimilor lor mă înconjură fără scăpare. Muzica, liantul meu cu lumea lacrimilor de idei, căci există și idei ale lacrimilor, ale culorilor, e balsamul sufletului. E abstractă, dar e plină de culoare, de dragoste, de idei, de dorințe, de prieteni, familie, cunoscuți, necunoscuți. E albastră și verde și neagră și căpruie, e lumina reflectată în ochii îngerilor și sfințenia omului. E o aripă care te poartă spre ceea ce cauți. E o halucinație și totuși există, e suflul Necuprinsului, e inima necuprinsă și tainică a omului. Picurii pianului îmi pătrund sufletul și îl desfac, îl lasă să se lumineze puțin, îl poartă spre încheietura mâini, spre degete, tipărește o parte din el și apoi fuge cu el departe unde totul e simțire, unde nu trebuie să explici nimic, ci doar să închizi ochii și să vezi, să nu mai simți nimic real, ci doar adierea unei alte simțirii, unei alte lumi. Și acolo, prieteni, familie, cunoscuți, necunoscuți și verzi și albaștrii și negrii și căprui strălucesc. Curg zâmbete în potire de lumină. Dar muzica se stinge și piere fumul albăstrui și mă intorc la flacări de lacrimi albastre și verzi și negre și căprui, singure porți ascunse spre suflet, spre divina sa muzică, spre tot și spre nimic real. Din toate rămân doar frisoane ale unui frig neînțeles, ale unei păreri de rău și o privire rătăcită și superioară asupra unei lumi de visuri frânte, de aripi atârnânde, de glod cu strălucire albastră, verde, neagră, căpruie.