Poezie

Poetul

1 min lectură·14 noiembrie 2003

Mediu

Plouă-ncet pe-un ochi de jar, stins și-acoperit de spuză

Iară ochiul ce se-nchide cu o pleoapă de cenușă

Vede mâna tremurândă aranjând o treanță-n spate,

Mâini împreunate-amnar plângând degete-nghețate.

E poetul care-adoarme printre frunze de arțar,

E sărac, căci bogăția-i se-află-n ochii plini de jar,

Singur, mândru ca un înger, decăzut și om și sfânt

Nu-și găsește locu-n lume, liniștea doar în mormânt.

Căci e trist cu-a sale gânduri, care-l macină ușor,

Vede lumea prăbușită, vede îngeri care mor,

Nu-nțelege mai nimica fiindc-a înțeles prea mult,

Lumii-i pare că trăiește dup-un ritual ocult.

Mantii negre se perindă după el, naintea lui,

E un înger care geme, e mantia Domnului;

El e Iov, care refuză lume-așa cum este ea,

Este demonul ce crede că poate schimbă ceva.

Pe o coală de hârtie scrijelește-un univers,

Recrează începutul scriind vers după alt vers,

După fiecare strofă haosul încet se-ncheagă,

Ochiul său veghează magic lumea ce se întrupează.

El se stinge-n nemurire plâns de lacrime de sfânt,

Însă aura și-o lasă glodului de pe pământ,

Care cu-ale sale patru străluciri de uși spre rai

002.942

dacian grapini. “Poetul.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/dacian-grapini/poezie/55774/poetul

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.