Poezie
Dakia
2 min lectură·
Mediu
Era o iarnă aspră și corbi sburau în vânt năprasnic,
Iar brazii falnici, spre înalturi, fruntea de-argint își ridicau fantastic.
Urla în crivăț lupul, jalnic, iar sufletu-i era flămând…
Din munți coborau neguri dense, de-acopereau al lumii gând.
Ceahlăul medita sub zale, țesute-n fir de nour, rafinat,
Străin ideii muritoare, eternelor sublime visuri se-nchina…
Iar sus, în creierii brăzdați de-abrupte râuri și măreț brădet,
Scria în vechea Carte-a omenirii - Zalmolxe, supraomul get.
Pe creștet de munte, răsună buciumul cu glas tânguitor
Un aer grav, războinic, greu coboară peste lumi ce mor
În sânge scăldate, brațe viteze se plec spre pământ
Zalmolxis le râde din tronu-i masiv de argint...
Ostașii urmează, în visul feeric, lumina din ochii lui
Ajung într-o peșteră neagră, în inima muntelui
Și-n cete apoi, zeul urmează spre ultima luptă cerească
Zâmbind, ei primesc transhumanța divină din viața seacă, lumească...
Și cai, spumegând, s-anină cu talpa de stane,
Sburând ca săgeți sub falnice, reci arcade...
Mugind, corn de luptă sălbatic răsună-n păduri
Și iele rotindu-se falnic, coboară spre ei din văzduh...
Aer de gheață, străpuns de săgeți sângerate...
Suflet distins de get, gonind peste culmi nourate...
Toate sunt scrise cu spirit străvechi de mâna sacră
Pe magica filă de aur, cu slova în limba dacă.
„Sărmane neam viteaz pierdut în val de ani!\"
Cutremura ecou-i adâncul gri portal de cer…
Bătrânul get, cu ochi d-azur și-arhaic grai
Chema poporu-i mort cu vocea sa de fier.
Tăcere… Lung-prelung ecou sălbatic,
Spărgîndu-se în creștetele vechilor cetăți de stâncă…
Uitat demult fost-a sublimul grai arhaic…
Uitat demult Zalmolxis, privirea lui adâncă…
Șoptita rugăciune ce tot se înălța spre el, pieri,
Ca înghițită-n val de vremi, credința și puterea ei...
În dispărute secole păgâne ”cercăm a-l regăsi
Pe cînd ecou-ne, sardonic, îngână seci chemări...
00852
0