Te pandesc la cumpana fruntii
Acolo unde se-ntalnesc muntii
La ciorovaiala
Te astept in ora de oboseala
Te mangai pe catifeaua de pe stamina
Te opresc la intrarea-n pupila
Te ascult cu dor
Iubesc păsările albe
ca și cerurile-nalte
ca și gropile adânci
în care te tot arunci,
ca și drumurile late
pe care le lași în spate,
și potecile subțiri
despre care te tot miri,
ca și
Mi-e albastru, mi-e-nnorat
mi-e si sfant, mi-e si pacat
mi-e aproape, mi-e strain
mi-e si miere si venin
mi-e tacere, mi-e cuvant
mi-e inalt, mi-e si pamant
mi-e devreme, mi-e
Ah, frunzele astea fosnesc
Fosni-le-ar cantecu-n dunga
Si mie verdele
Sa-l aud, sa-l privesc
In ochi, in urechi
Sa-mi ajunga…
Ah, gazele astea in zbor
Vibra-le-ar albastru-n aripa
Si
Odata o sa vin pe insula
Sa-ti adap caii pe care
Zeii coboara calare
Cand tu ii chemi seara
Inainte de culcare
Sa-ti trag obloanele la fereastra
Dinspre toamna
Sa-ti inchid ploile, sa-ti
Eu nu râd niciodată dimineața
când mă trezesc și ies
din pat
ca un fluture delicat
de mătase, din gogoașă
pregătit de atac
într-o viață scurtă, frumoasă.
Am sentimentul - uimitor -
al
De oboseala
Cuvintele
s-au intamplat sa adoarma
pe firul de iarba.
Am strigat la ele
Pret de cateva taceri
Aplecata
La urechea lor de piatra.
Pareau sa nu ma mai asculte
Erau surde
Si
De o parte a timpului sunt eu
Cu intamplarile
Pe care le tin strans, la piept
Ca pe-o cutie de insectar
In care fluturii dorm
Imbatati de naftalina ca de nectar.
De cealalta
Nadejdile
te cautam acasa
in colivia ta poleita
cu dorinte
de ceara
iar tu
ratacesti printre poeziile
lui Eminescu
de parca le-ai fi vazut acum
intaia oara.
Deseara nu vin. Astept sa
Imi trebuie cateodata
Sa plang
Ca pana nici ochii n-ajung
Nu-i apa destula-n izvoare
Si-i poarta de la varsare.
Imi trebuie cateodata
sa plang
de nici norii toti
nu-mi ajung
nici
Eu te privesc cu irisii din gradina
Esti inserat de atata lumina
Dar pana cand luna se va oglindi
In petale de flori
Ai grija sa nu-mi strivesti lacrima
Dintre ninsori.
Eu sunt acolo
unde nu ești tu.
Totuși
locuiesc în patru camere
deodată
E o locuință confortabilă
și e cald
cu toate că focul
nu arde niciodată.
Eu sunt acolo
unde tu
nu poți fi
și
Laptele autentic, muls
-desigur, cu acordul vacii, tacit –
dimineața și seara
e mai bun firește, decât laptele
de la icil cu apă,
de două ori îndulcit.
Mi-ar fi poate mai bine
răstignit
Unii cred că n-au voie să iasă
din anotimpul lor. Nu-i adevărat.
Eu, spre exemplu,
de curând am aflat
că o dată în viață
(depinde de tine când)
poți pleca din propriul tău
anotimp.
Tot
De ieri privesc
orașul
prin ochiul de jăratec
care se stinge
din mâna unui orb
pitit în locul unde voi
nu mă puteți
atinge.
Ar trebui să vă dedic
orgolioasă și contrariată
idealul
De câte ori se întâmplă să pleci
Întorc clepsidra, ca minutele să-mi pară pline
și te văd prin firele de nisip
cum ajungi, și cum te întorci
din când în când , la mine.
De câte ori se
Simt uneori
cum se pierd adevărate
comori
Iar mirii
nu mai pot întârzia la poarta
desăvârșirii
Candelabrele vor înceta să se stingă
ca să nu se facă frig
în oglindă.
Voi chema îngerii
Rătăciți în coridoarele timpului
fără să știm unde
cuibăriți într-un anotimp amniotic
nu ne-am putea pătrunde.
Am pierdut începutul împărțirii la doi
a singurătății
și n-am rostit
M-a durut aseară-o frunză.
N-a vrut nimeni să m-auză.
Când le cânt, ascultă tot.
Nu le pasă de mai pot.
A căzut frunza rănită
Și-a murit cu ea o strună.
Toți s-au adunat în grabă
Să mă
Vin vremuri grele, aspre
ca părul pe spinarea de lup.
Păcat că tu
nu poți vedea
și păcat că nu poți să le-auzi!…
Poate atunci
le-ai pune stăvilare
la picioare
sau le-ai cânta
În dulce
Frange-te zbor nebun!
Rade nemiscarea de tine.
Nu vezi ca si fluturii dorm
Agatati de paianjeni prin fire?
Aripi obosite de pasari aduna
Pacea comuna
Aripi obosite de pasari si
Imi cresc gand
Prin troiene
s-ajung sa culeg
flori de mere.
Cavalerul a plecat. Eu am ramas
Singura langa calul de nea
Langa calul de nea
Sa-mi pregatesc ochii
De sarbatoare, cum
CP