La căpșuni

E numai zece, dar soarele arde deja otrăvitor în lunca Mureșului. Din câmpul cu căpșuni, spinările aplecate ale femeilor ies ca niște cocoașe bătătorite. Fiecare rupe, una câte una, cu codiță și frunze, căpșunele coapte și le pune apoi, cu grijă, în lădițele de lemn. De aici vor pleca mai departe, la uscătorie la Ilia, apoi la piață la Deva și în final vor ajunge în frigiderul cine știe cărui ștab. Sau la export, să le mănânce străinii, așa grase și proaspete, unele cu pământul din luncă încă pe ele. Femeile apucă tulpinile cu amândouă mâinile și își șterg fruntea de sudoare. Se feresc de gânduri ca de muște. Unele au în față o porție, altele două, pe care trebuie să le termine cât mai curând. Căpșunele sunt sensibile, așa li s-a spus pe seară, când a venit brigadierul după ele prin sat, acum e vremea lor, tre lăsată de-o parte orice altă treabă, tovarășa, căpșunele cer devotament și dăruire, cine să le culeagă dacă nu noi, acum, dacă vine vreo ploaie și le stropește pe toate cu noroi, frumusețea asta de căpșune, vă dați seama, doar le-ați văzut în luncă, tovarășa, nu-i așa că-s numai bune de recoltat? Atunci, ne vedem în holdă, la porție, mîine dimineață. Dacă nu poți mata, trimite pe-alta în loc, treaba matale, că știi că bărbatul ți-a mai avut probleme și-nainte, n-are rost, trebuie doar să vrem! Ne vedem în câmp, tovarășa! Du-te-n mă-ta, zise-n gândul ei Ruja, aruncând un ochi peste gard, să vadă dac-a plecat blestematul de brigadier. Din șopru se auzi un bombănit înfundat și Ruja se încruntă. Bărbatul ei făcuse ani buni de pușcărie înainte, nici nu fuseseră cununați când l-au luat, nimeni n-a știut ce și cum, crimă de înaltă trădare s-a zis după primul tribunal de la Aiud. Apoi Gherla, apoi Balta Albă. Când s-a întors de la Balta Albă, Ruja nu l-a mai recunoscut. Slăbise de i se vedeau oasele prin piele, oasele albe, crude, dacă s-ar fi tăiat nici n-ar fi curs sânge. L-a ținut numai cu zeamă de carne, vai de mama ei cum a făcut rost de găini, să taie să-i facă zeamă, dar l-a întremat. A stat el acasă cât a stat, apoi câne-cânește s-a dat pe lângă doctorii de la raion, le-a făcut ba una ba alta, l-au băgat brancardier pe salvare. Să ia bolnavii pe sus și morții pe jos, să-i bage și să-i scoată din saloane, să curețe paturile ruginite de urină și umezeală, să aprindă focul în saloanele înghețate, la pacienții rebegiți de frig, încremeniți în gulerele lor de blană sub cearșafurile vărgate. Una peste alta, de atunci Ruja are de dus două porții de recoltat la colectiv, a ei, a lui, și fata mică pe deasupra. În sat, n-ai cu cine lăsa un copil mic. Vara e în toi, copiii în vacanță, nici doamna nu mai e la școală, n-o mai poate ține pe asta mică, să-i facă de lucru măcar câteva ceasuri. I-a făcut Ruja multe doamnei, și pachete cu ce-i prin cămară, și cusături de mână, doar s-o mai ajute cu fata din când în când. În vecine n-are bază, toate se uită urât la vinitura din alt sat și la plodul ei pirpiriu. Uneori doamna se mai nimerește, alteori nu. Vezi tu, Rujo, și noi, suntem învățători și baciul a făcut pușcărie, noi ne-am avea mai bine, dar ne e să nu ne ia ăștia la ochi... Nici duminica la biserică n-am avea voie, dar mai venim și noi, creștinește... Dar astea se adună, înțelegeți și voi... Când aude așa Ruja, își face buzele pungă și-o privește pe învățătoarea mai tânără, o privește cu ochii strânși. Da, doamnă, așa o fi, îi răspunde într-un târziu. Știi și mata cum e, nu-i ușor să-ți crești copilul printre străni. Că nimeni nu-ți mută un băț de ici colo. Ziua bună, mai adaugă ea și o ia din loc abătută. Dimineața la cinci ia roaba, o pregătește în curte, pune o perină, o pătură, legătura cu mâncare și, când gată, ia fata încă adorită, o pune în roabă, încuie poarta și zorește la câmp, să-nceapă porția devreme, s-apuce la amiază să dea și pe acasă, să pună de mâncare și să dea la animale. Când ajunge în lunca Mureșului, soarele se ițește moale dintre trestii. Căută un prun la marginea holdei, mai umbros, rupe urzicile de sub el, destul cât să aibă fata loc, să așeze pătura și perina, culcă fata la umbră și se pune la treabă. Îi merg mîinile în holdă Rujei sprintene, la gândul câte mai are de făcut acasă. Până vin alte femei, ea are deja gata câteva rânduri, iar lădițele cu căpșune așteaptă cuminți, întinse frumos la soare, la capătul locului. De lângă lăzile cu căpșune, Miron stă în bâtă și se uită de-a lungul câmpului. E paznic de când s-a înființat colectivul, treabă alta n-are, stă și se uită după femei cum culeg ba căpșune, ba vinete, ridichi, gogoșari, capia, roșii, toamna cartofi, toate câte se fac în lunca Mureșului. Ziua nu e greu, brigadierul vine, le dă femeilor lăzile spălate în ajun cu furtunul cu apă, le spune câte rânduri au de cules, le aduce aminte că n-au voie să ia acasă nimic din ce e al colectivului, partidul cere devotament și supunere, tovarășa, astea-s căpșune pentru esport, ce ne-am face dacă fiecare ar pleca cu sacoșa plină, cine ne-ar mai plăti datoriile esterne, tovarășa? Tovarășa, facem o crimă de stat dacă părăduim avutul obștesc! Și altceva! Nu mai aduceți copiii cu dumneavoastră, tovarășa. Sunt destul de mari să vă ajute? Nu! Păi atunci? Să stea acasă! Copiii poftesc, calcă-n picioare, tovarășa, cum puteți, așa să faceți, da’ să nu-i mai aduceți aici, trebuie priceput, astea nu sunt căpșune de consum, când trebuie căpșune copiilor creșteți în grădină, așa să le spuneți, să meargă în grădina la tat-su și la mă-sa acasă și să ia de-acolo! S-a înțeles? Sau mergeți la Deva și cumpărați de la piață, dacă vă trebuie. Astea sunt căpșunele partidului! Cred că s-a înțeles, tovarășele, da? Mai du-te-odată-n mă-ta, că văd că prima dată n-ai nimerit, rânjește Ruja în sinea ei și scuipă cu obidă. De parcă brigadierul n-ar ști că la Deva la piață nu se găsește nimic și la magazine ce vine se dă pe sub mână, de n-apucă o femeie ca ea, cu poale și catrință, s-ajungă la tejghea să cumpere ceva la copil. Dacă apucă să cumpere de la cineva care are mai mult pământ, bine, să facă și ea o dulceață pe iarnă, dacă nu... Sufli-n buze și gata! Miron a înțeles și el bine atâta lucru. El e plătit dacă păzește, oamenii tre să culeagă, să gate porția la timp, să bage recolta în lădițe și să le orânduie la marginea holdei, să vină seara tractorul să le ducă la uscător, apoi să plece acasă cum au venit. Nu cu straițele pline. Au, n-au acasă căpșune, gogoșari, asta nu-i treaba lui. El știe una și bună, seara, dacă prinde pe careva cu plasa plină și nu pricepe s-o golească de îndată în lădiță și s-o rânduie frumos cu celelalte, bâta e bună și să-i înmoie oleacă spatele cu ea. Și-a pus multă lume din sat în cap Miron cu treaba asta. Dar ce să-i faci? Câinii latră, el își vede de treaba lui. Lună de lună, banii vin, treaba nu e multă, Miron stă în bâtă și se uită pe câmp. În plus, după căderea serii, o lădiță-două din recolta de peste zi, când vine brigadierul, pe alese, să fie cămara plină, ca la gospodar. Nu le prea are el Miron la inimă pe muierile astea, care stau și-l pândesc ca pe câine, de parcă i-ar da în cap. Vin cu plozii după ele și le dau drumul prin holdă, să-i facă lui griji. Când vede vreuna cu roaba umflată de dimineață, știe că-n ziua aia tre să fie cu ochii-n patru. Plozii umblă peste tot, intră-n holdă și se umflă de mâncat, pradă producția și seara el trebuie să dea la răspundere, că de ce n-a fost cu ochii după ei. Miron scuipă cu scârbă. De și i-ar ține dracului acasă! Fac rahați și mi-i aduc mie pe cap. Dacă și i-au făcut, să și-i crească, dar nu pe holda mea, că nu-i casa de copii a nimănui, în mă-sa de treabă! În drum spre holdă, Ruja trece pe lângă cooperativă și îl salută pe boltaș. Îl întreabă: cân’ băgați dulceață, dom’ Stane? Sau marmeladă, sau zahăr, ce-o fi, că-mi trebe, cere asta mică?! Și arată cu capul la fata adormită cu degetele în gură, adunată cu picioarele sub ea în roabă. Trebe, netrebe, eu n-am de und’ să știu. Și eu întreb sus când bagă la comitet, la Deva, nu mi-au spus. Da’ cartele mai ai, nană Rujă? Că parcă baciul are dreptul numa’ la jumătate, ori i-au ridicat între timp judecata și eu nu știu nimic?! o întreabă birtașul, uitându-se cu ochi vicleni la nevastă. Ridica-ți-ar ție judecata în cap să ți-o ridice, mânca-te-ar munca iadului, gândește Ruja și-și strânge buzele pungă. Nu mai zice nimic, dă ziua bună și apucă roaba cu palmele asprite. O ia grăbită pe lângă dig, înspre holdă. Se uită cu ochi strânși la legătura cu jumătate de pâine, o bucată de slănină și doi ardei capia. Fata s-ar bucura și de-o bucată de pâine cu sălvăiță, și acreala aia făcută acasă e mai bună ca nimic, dar cu ce s-o faci dacă nu-s de nici unele? Că și prunele-s acre, parcă ne-o bătut Dumnezeu cu totul. Înghite în sec gândindu-se la câtă grijă trebuie să aibă la slănină. Nu e voie să ai mai mult de un porc, dacă ai fost la pușcărie. Restul, la contract. Să se umfle ștabii ăia mari. Și noi să trăim c-o piele de porc un an întreg. Și să nu-i mânce munca iadului?! Ba să-i mânce, cu colectivul și cu contractul lor cu tot! Buzele Rujei se mișcă fără să știe, în timp ce-și șterge fruntea și se gândește cum o să-i înșele foamea fetei, când se va scula din somn. Înghite, se șterge la ochi și împinge mai departe. Soarele e-n puterea amiezei și Ruja nu-și mai simte demult șira spinării, aplecată printre rândurile de căpșuni. În genunchi, culege mai departe. Își fixează un capăt, hai, până mai încolo, când soarele ajunge sus deasupra mea tre să fi gătat rândul ăsta. Apoi mă hodinesc, beau niște apă și mă apuc de ălălalt rând. Potrivește fructele grase, cu codiță, în lădițe. Se mai uită din când în când la rădăcina prunului, unde e întinsă mogâldeața la umbră. Mașini trec rar pe șosea, una câte una. Când se trezește din somn, primul lucru pe care-l vede e o zdeanță de cer, albastru ca nu știu ce, printre frunzele prunului. Dă la o parte pătura și își întinde spatele și piciorușele amoțite. Alături, pământul uscat miroase a urzici. Se ridică în fund și încearcă să vadă unde anume pe câmpul semănat cu sprinări e mama, mama, să meargă să-i spună că-i e foame. Sau mai bine să caute sub roabă?! Doar aici tre să fi pus mama mâncarea, da, uite-o, forma unsă a dărăbii de slănină se vede sclipind la soare prin punga încinsă de căldură. Parcă totuși n-ar mânca, așa, singură, nu și-ar băga mâinile pe-acolo, poate vrea și mama, i-o fi foame. Mai bine merge după mama. Coboară încet și lipăie cu picioarele umede de transpirație pe pământul aspru, ferindu-se de urzici. Când ajunge la rândurile de căpșuni, pământul devine mai reavăn. Rândurile sunt culese și sclipesc, rănite verde de mâinile care le-au smuls rodul. Copilul merge mai departe, printre rânduri. Din rândurile de căpșuni, vede doar verdeața, care-i ajunge la talie, la brâu, la nas, o gâdilă, și soarele-i arzător deasupra. Daaa... Și senzația supărătoare din stomac, un verme mic, verde și el, macină acolo, macină încontinuu. Ajunge la rândurile din mijloc și se pregătește să strige când, aplecându-și ochii, vede niște globuri mari, roșii, strălucitoare, legănându-se de gâtul tufelor nejumulite încă. Se lasă în genunchi, apoi pe burtă. Se uită curioasă la roadele mari cât pumnul. Nu că n-ar mai fi văzut căpșune până atunci. Ba văzuse, în grădină acasă, da’ mici și pricăjite, acre de cele mai multe ori, care n-apucau niciodată să se coacă destul, le mânca așa verzi, pe nepregătite, până nu le înhăța vreo orătanie. Mici și amărâte, ca ouăle de porumbel în nisipul secătuit de vlagă de lângă gard. În grădină vedea multe, dar toate mici, de toate încerca să pună mama pe cei câțiva arii pe care-i lăsa partidul să-i aibă, și cartofi, și porumb, și vinete, și fasole, și dovleci. Le mai schimba locul, de la an la an. Însă căpșunii rămâneau acolo, în fiecare an, în nisipul de lângă gard. Deseori vedea râcâind prin el pisicile vecinilor și nu putea pricepe ce Dumnezeu caută pisicile în nisip, și tocmai acolo, printre căpșunii ei. Acum e altceva. Acești căpșuni sunt mari și verzi, iar dinspre rodul lor sămânțos vine un miros de-ți lasă gura apă. Îi vine să se apropie și să le strângă la piept, așa ii se par de frumoase. Sau să se pună pe spate, să se uite la cerul albastru și să tragă tare în piept aerul parfumat. Se apropie de o tufă și o privește mai îndeaproape. Lată, cu frunze cărnoase, cu o furnică grasă urcând pe tulpină în sus. Și fructul, Dumnezeule, fructul acela cu miros înnebunitor. Fetița întinde mâna și atinge căpșuna coaptă, legănând-o ușor. Codița fragedă tremură și cedează greutății. Fructul de neatins îi zace acum în palmă, rotund, suculent, nisipos, îmbătător, ca puful unui boboc de rață tocmai scos din ou, nu, ca cireșile moacre culese vara târziu de tata pe deal, nu, ca seara înainte de culcare perina moale... Căpșuna îi stă în palmă tremurând, îmbietoare. Fetița și-o apropie de nas, apoi brus înfige dinții în ea. Din două înghițituri o dă gata. Zeama proaspătă îi umple gura și-i trezește viermele din stomac, care începe iar să macine. Se aruncă cu amândouă mâinile pe tufele de căpșuni, prinzând tot ce-i vine la mână. Bagă în gură pe nerăsuflate căpșune coapte, verzi, cu codiță și frunze, frecându-le numai un pic de haină să se ducă nisipul înainte să le bage în gură. Scuipă fără să vadă codițe și semințe ruginii, apoi își umple iar gura. Scutură tulpinile, să prindă căpșunile coapte mai bine, se târăște pe burtă de la o tulpină la alta, îmbrățișează rândul, îmbătată de mirosul înnebunitor. O bâtă se înfige dintr-o dată în pământ, sub nasul ei. Căpșunele pe care le adunase în poală, să le ducă la roabă să mănânce mai târziu, cad la întâmplare. Tu a cui ești, fată? strigă la ea bărbatul, apucând-o de gulerul cămășuței și ridicând-o o palmă de la pământ. Mâinile mânjite de zeamă ale fetei bătăcănesc în aer, încercând să se prindă de hainele bărbatului care o scutură de zor. Tu a cui ești, n-auzi? Fata începe să plângă. A lu’ Ruja lu’ Sidor, mama e acolo, mamăăă, începe să strige copilul. A lu’ Ruja lu’ Sidor? A lu’ Sidor? A dracului ești tu, ca tată-tu care te-o făcut, iote ce-ai făcut aicea tu, iudă, iote ce-ai făcut, ai prădat bunătatea de căpșuni! Păi să nu te dau eu pe mâna miliției, tu, cu mă-ta și cu tac-tu ăia de n-au grijă de tine? Și să nu-ți dau și-o mamă de bătaie înainte, să te-nveți minte să mai furi de pe câmp? Da’ să nu te dau eu pe mâna miliției, să te zvârle-n Murăș, tu, spurcăciunea dracului, ce cauți tu aici pe holda mea, tu, să-mi prazi mie cpășunile, ai? ’Tu-ți mama mătii azi și mâine, cu tac-tu care te-o făcut și cu mă-ta aia care te-aduce după ea aici, să n-am eu liniște de voi! Auzi tu? Să n-am eu liniște de voi?! Că voi veniți la furat căpșune, tu? ’Tu-vă mama voastră-n cur azi și mâine! În timp ce vorbea, bărbatul zmucea și scutura prin aer trupul mic, care se chircise și urla ca din gură de șarpe. O smucea și cu mâna cealaltă îi dădea palme groase după ceafă. Cu cât vorbea mai mult, cu atâta se-nfuria mai tare și-o lovea mai abitir. Copilul urla de toată holda se uita acum la ei. Miron însă nu-și mai auzea decât propriile blesteme. O lovitură de bâtă îl izbi în moalele capului și-l făcu să cadă prima dată în genunchi, apoi pe burtă în mijlocul cîmpului. Ce faci tu aicea, mă, îmi omori copilul, bată-te mânia lui Dumnezeu să te bată, dai în fata mea, mă? Și Ruja îi mai trânti o bâtă după ceafă. Apucă fata căzută la pământ, care tremura toată, și-o ridică în sus ca pe-o cârpă. Mirosul trupului mic și senzația de ud de la pieptul ei o scoaseră din minți. Dădu în el cu sete, pe unde apucă. Mânce-te viermii pământului să te mânce, trântorule, stai toată ziua și te uiți după muierile oamenilor cum muncesc aicea-n soare să le iei tu seara tot, mă, nemernicule, și mai dai și-ntr-un copil, că ți-a mâncat niște căpșuni! Să știu că pușcărie fac, mă, ca bărbată-miu, da\' în fata mea nu dai, ai auzit tu, mă? Și-i mai trânti un picior în coaste. Miron icni pe jos și se făcu ghem. Auzi tu, mă? Ruja se aplecă lângă el și-i șopti cu gura strânsă ceva, așa, ca să audă numai el. Se ridică și-l scuipă printre dinți. Mânca-v-ar bolile lumii să vă mănânce, croncanilor! Își luă fetița pe sus și ieși la marginea holdei, cu ochii ascuțiți ai muierilor din sat găurindu-i spatele. Abia când ajunse la roabă, înfășă repede fata în pătură și-i dădu apă, o bufni plânsul.