Un stol de rândunele...

Un stol de rândunele cu aripi diafane

Inundă cerul toamnei zburând spre asfințit.

Eu le-nsoțesc cu gândul chiar după ce-au pierit,

Surpând văzduhul roșu cu repezi caravane.

Acest amurg de sânge pe loc mi-a răscolit

Aprinsul dor de tine cu deznădejdi sărmane,

Arzând înăbușite în clocotiri vulcane.

Și, din păcate, dorul nici astăzi n-a murit...

De-atunci, în mine, plânsul și timpu-mi înghețară

În munți imenși de vise dintr-un destin divers.

Dar rănile-amăgirii s-au strâns într-o comoară

Ce se revarsă-n flăcări și se transformă-n vers,

Iar el proclamă-n cântec, prin melodia-i clară,

Că dragostea e legea supremă-n univers!

Comentarii (1)