Reverie

Când ai plecat de lângă mine, toate florile câmpului s-au pălit;

nori de tristețe au întunecat deodată zările.

Mi-au dispărut dureos din minte ochii tăi de primăvară

și nici n-am putut crede că setea mi-ai stins-o c-un izvor de sărutări...

Prin tine-am aflat cum pot fi răpit la ceruri

și cum tot pământul, pentru o clipă, poate deveni cer.

Dar, tot prin tine, știu că m-am întors amețit pe pământ,

descoperind că, de fapt, tu locuiseși de la început în fericirea mea

și-n palatele gândurilor mele clădite din armonii cosmice

care pot vindeca veșnic rănile universului...

Atunci când ai revenit, am simțit cum mă transformi în raze de soare

care te-au renăscut îmbrăcându-te în irizări văzute numai de mine

și de îngerii tăi pe care nici nu-i cunoști.

La apropierea ta, toate păsările din raiul luncilor au explodat de cântece

și toate unduirile verzi ale câmpului alergau grăbite spre tine

să-ți cuprindă fericite gleznele cu valuri de fiori și de flori policrome,

ce tremură sub stropii parfumați de rouă.

Martori ai acestor minuni mai greu de înțeles,

ochii mei se-mbată de mângâierile lor răsărite din neant,

dar apoi, încet, încet se-ntristează,

știind că toate sunt pieritoare...