Poezie

Ecouri

2 min lectură·17 decembrie 2010

Mediu

La ce gândești acum, nu cred că am idee...

Săgețile de gheață străpung inima soarelui deasupra universului nostru acum îndepărtat.

Escaladez amintiri. Escaladez...

E-așa plăcut urcușul virtual, chiar dacă mai alunec și mai cad,

dar mă ridic și iarăși urc mai fascinat, tot mai fascinat.

Pe culmile lui secrete, călcate doar de pașii inimii mele,

mă înalț amețit spre locul unde toate stelele răsăreau numai din mine.

Cuvintele tale au fost totdeauna roze și deplin reverberante

în celulele gândului meu.

Un murmur melodic răsare și astăzi din flori.

Priviri umane cu sclipiri subînțelese

reflectă undele lacului sacru din flora și fauna amintirilor noastre.

În sufletul meu mai răsună și-acum ecoul sufletului tău.

Din piscurile montane cu mărețe zăpezi însorite,

seninul cerului albastru se topea de dragul nostru

în puritatea cristalină a acestor zăpezi orbitoare și reci,

transformate acum în picuri calde sub genele mele tremurătoare.

Cred că ar trebui să culeg florile

răsărite din urmele pașilor pe unde ai trecut,

pentru a le presa într-un ierbar cu veștejiri lente -

sau, mai degrabă, cu o seceră virgină de cristal tăios,

să le retez fără milă, una câte una,

în ritmul picăturilor de pe obrazul meu,

chiar dacă florile toate ar țipa de durere.

002.344

Cristian Petru Balan. “ Ecouri.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/cristian-petru-balan/poezie/13964816/ecouri

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.