Houston, we have a problem!

Povestea asta e despre insecte: despre păianjeni, despre muște, musculițe, despre molii, despre viermi și fluturi. Dar nu orice fel de insecte și, mai ales, nu orice fel de fluturi. Sunt acei fluturi care, deși se nasc în suflet, trăiesc în stomac. Cam scârbos, nu? și totuși... se nasc din sentimente pentru a viețui în golul din stomacul nostru. ... și mă e despre ceva: mai e despre călătoria imposibilă a acestor „vestitori ai sentimentelor noastre” de la locul lor de naștere către locul unde vor muri. E cam așa... Þesem plase nevăzute în jurul nostru. Muncim de zor la andrele și la ingliță, ochi cu ochi, rând cu rând - unul pe față, două pe dos - construim plasele noastre de păianjen, capcanele pentru necunoscuții atât de așteptați; pentru EL-ul acela special, pentru EA-ua aceea nemai-întâlnită, nemaiauzită. Pentru persoanele pe care le așteptăm o viață întreagă. Muncim zi de vară până-n seară de ne sar ochii, să ne șlefuim personalitatea, să fim inteligenți, nostimi, spontani pentru că ne e teamă că nu suntem suficient de inteligenți, nostimi și spontani. Pentru că știm că EL-ul și EA-ua nu ne acceptă cu 10 grade mai la stânga sau mai la dreapta de „unghiul perfect” al perfecțiunii umane. Îți construiești plasa, pânza, țesătura invizibilă și aștepți. Sau pleci la vânătoare. Dar, de obicei, aștepți că deh... o fi ăsta sau asta așa de special dar tu ești ăla care a tras pe brânci să construiască țesătura deci, ar cam fi cazul să-și mute și ei curul și să binevoiască să cadă, nu ca musca-n lapte ci ca musculița beată, ca drosofila, în pânza ta de păianjen atât de meșteșugit construită. Și când a căzut? Aici e baiul! Pentru că, o data și o data tot trebuie să pice. E imposibil să nu pice. Speciala ta victimă e atrasă, ca molia de flacăra făcliei, de fire invizibile. Simte și știe că acolo-i capcana și totuși vine. N-are cum să nu vină. Vrea să te testeze, să-ți guste „marfa” să vadă dacă ești ceea ce destinul i-a promis că o să fii. Și ești. De cele mai multe ori ești. Ești la înălțimea tuturor așteptărilor ei. Sau ești toate înălțimile speranțelor sale așa cum n-a visat vreodată; „Doamne, e posibil să fie atât de... și atât de!...”. La dracu! Și când te gândești că te dădusei de totate cele 3 milioane de ceasuri ale morții gândindu-te cum să faci, cum s-o dregi să-i atragi atenția, să-i spui „replica introductiva”, să întreții conversația verde, proaspătă, neobosită, revigorantă, iar acum uite-l, uite-o că-ți mănâncă din palmă, că te venerează, că simte un gol în stomac cel puțin egal cu propria-ți perplexitate. „La, la... tra, la, laaaaa, ce-a fost gol acum e plin / ce-a fost plin acum e gol, trala, trala, laaaaa” Zău dacă nu-i nasol când știi că situația începe să se schimbe, când constați că „golul” tău se „umple” tot așa de repede cum „plinul” ei se „golește”, când constați că există un „circuit al apei în natură” capabil să transfere „indiferența” ei inițială către tine (umplând imensul tău „gol” - giganticul vid de la începutul mirajului) și, în sens invers, „furnicăturile” tale către ea. ... ce-a fost gol acum e plin și ce-a fost plin acum e gol! Și chiar dacă viermele găurii negre a vidului provocat de golul din stomacul tău - vid prin care încă sunt capabili să mai zburde fericiți fluturașii echipați în costume de astronauți gen Apollo 13 - nu și-a făcut încă apariția și nu a început să devoreze carcasa sentimentului de fericire, și chiar dacă această carcasă e destul de etanșă și încă nu s-a adâncit fisura „indrăgostelii” tale, încă nu a crăpat carcasa bombei cu ceas, carcasă ce-ți îmbrăca sufletul, parcă deja auzi ticăitul ireversibil, cronometrul, numărătoarea inversă până la momentul zero al deciziei, al constatării. Deci... „Houston, we have a problem!” . Nu auzi încă asta. Fluturașii ce gravitează prin vidul golului din stomac, îmbrăcați în astronauți gen Apollo 13, nu-și transmit încă mesajul, nu spun încă, timid dar ferm: „do you read me Huston! I believe we have a problem”. Offffffffffffff! De ce nu ne naștem orbi! De ce nu ne naștem imuni la gânduri, la presimțire, la sentimentul care-ți încolțește în suflet că...”nici de data asta, nici acum, nici niciodată”. Și nici nu-i ea sau el de vină că doar i-ai așteptat atâta, le-ai intinas mreje ademenitoare, mese îmbelșugate ca pentru 100 de Setilă și vreo 300 de Hămesilă. Þi-ai stors atâta creierii încât să ajungi să fii Păsări Lăți Lungilă într-o proporție de 1/3 și Făt Frumos și Zmeul Zmeilor în restul de două treimi. Dar ceasul bombei ticăie, fisura începe să mănânce din carcasa până nu demult etanșă a sufletului și știi că, unul câte unu, mai devreme mai degrabă decât mai târziu, fluturașii tăi îmbrăcați în costum de astronaut gen Apollo 13 vor fi absorbiți în gaura neagră ce unește 2 universuri absolut incompatibile, aflate la milioane de ani lumină distanță unul față de celălalt: sufletul și mintea ta, sentimentele și judecată rece, iubirea și înțelepciunea. Vor fi absorbiți și... cine știe? Cine poate ști ce se întâmplă într-o astfel de călătorie imposibilă? Cine-ți garantează că Fluturașii tăi echipați în costum de astronaut gen Apollo 13 vor trece „safe and sound” baraje atemporale, de necuprins, de neînțeles, universuri invizibile și improbabile ca să ajungă pe teritoriul înțelepciunii, al gândului pur, al adevăratei înțelegeri a adevăratului sens al vieții. Să ajungă „aci, în mintea ta” teferi și nevătămați, cu ceva julituri care le dau o aură de luptători sexi și mândri, de supraviețuitori ai „adevaratelor povești de dragoste”, să ajungă în mintea ta și să-ți șoptească încetișor, să-ți adreseze înțelepciunii, minții, gândului tău rece și tăios, cuvintele dulci, susurul răcoritor și proaspăt al „povestii încolțite în suflet”. Să-ți spună că „de data asta se merită, mai crede-ne și pe noi, renunță să mai gândești atâta înțelepciune obosită, mai lasă-te purtat și de ceea ce simti”. Și-i crezi? Și-o să faci ce-ți spun ei? Și-o să le urmezi sfatul? ... oiiiiiii măi! Dragii mei fluturași! Iubiții mei fluturași costumați în astronauți gen apollo 13! Mai duceți-vă la dracu! Las’ că știu eu mai bine!